Acum mulți ani, pe vremea când bunica mea trăia și era încă în toate puterile ei, acești coțunași ungurești - adică dereje - erau la mare căutare pentru noi, nepoții ei. Bunica era mereu fericită să ne primească și să ne răsfețe cu cele mai delicioase prepapate știute de ea, toate ungurești, evident. Este de la sine înțeles că bunica gătea mereu cel mai bine pentru noi, mereu totul îi ieșea perfect, mâncarea fierbea lesne pe sobă, chiar și în zilele caniculare de vară, foile de teiței se făceau toți în casă, supele ereau toate cu rântaș și cu multă boia, prăjiturile erau mereu simple și extraordinar de bune. Poate gustul, texura și mirosul mâncărurilor pe care le retrăiesc cu lux de amănunte sunt amplificate de amintirea caldă a copilăriei, a vacanței mari în arșița de vară, verdeață, ceruri înstelate și a bunicii mult iubite, dar acest lucru nu mă face să mă îndoiesc de priceperea ieșită din comun a bunicii în toate, așa cum probabil își amintește fiecare dintre noi de bunica sa.
De-a lungul timpului am încercat să repet rețetele bunicii, rețete este prea mult spus, poate cel mai potrivit ar fi să repet pașii de preparare pe care mi-i amintesc de când o sorbeam pe bunica din priviri în timp cea ea trebăluia prin bucătărie. Azi, fiind din nou vreme rea, a fost momentul ideal să încerc colțunașii bunicii, dar fără ouă - ceea ce era o deviere destul de mare de la varianta originală, dar merita încercată, că doar pastele se fac fără ouă, nu? Poate nu cele de casă ale bunicii, dar în versiunea mea de viitoare bunică, ele sunt fără ouă.
Hai să vedem ce iese din acest experiment pe timp de ploaie.
Am intins planșa mare a bunicii pe masa din bucătărie, care era atât de scundă, cum și bunica era, încât mă durea spatele la un moment dat, dar asta nu conta. Am luat 1 cană de făină (de tip 650 sau 550, nu știu exact, dar sigur nu era 000, că era luată de brutărie), 1/4 cană de griș, 1/3 cană de apă și am format un aluat, frământând bine timp de câteva minute (10 aș zice), până ce suprafața sa era netedă și nelipicioasă. Am pus aluatul la o parte, acoperit cu un castron, pentru a se odihni, cum spunea bunica.
Apoi, după vreo 30 de minute de odihnă și relaxare (a aluatului, nu a mea), am întins o foaie subțire, pe care am îndoit-o la jumătate pentru a forma o mediană pentru mai târziu.
Am luat un borcan de magiun de prune și am așezat bucățele mici pe o jumătate de aluat.
Apoi am așezat cealaltă jumătate de aluat peste, am lipit bine cele două foi cu degetele, jur împrejurul ridicăturilor de magiun.
Iar la final nu a mai rămas altceva de făcut decât să tai colțunașii și să îi pun pe o surafață bine dată cu făină.
Între timp am pus apă cu sare la fiert, iar când aceasta clocotea, am așezat colțunașii cu grijă în oală, i-am lăsat cam 5 minute la fiert, apoi i-am scos cu o spumieră pe o tavă.
Pentru a finaliza rețeta, a mai rămas să prăjesc niște pesmet cu puțin ulei și zahăr, pe care l-am presărat peste colțunași - mai exact am luat o oală în care am pus un strat de pesmet, un strat de colțunași, iar un strat de pesmet și tot așa, asta ca să nu se rupă colțunașii prin metoda tradițională de tăvălire prin aruncare :o)
Rezultatul experimentului: mulțumitor, participanților i-au plăcut la fel de mult ca varianta de control, cu ou (evident că am făcut și porție după rețeta originală, doar ca să nu moară lumea de foame în caz de eșec a experimentului meu - dar lumea nici nu era conștientă că participă la un experiment).
După atâta bunătate de carbohidrați, nu mi-a rămas altceva de făcut decât să atac cireșul pentru o sesiunea de 2 ore de cules cireșe, în timp ce pomul se îndoia în toate părțile în bătaia vântului - ce pot spune, sunt norocoasă că nu am picat din el, cu toate că eram forte aproape de multe ori. Dar prada de război a făcut totuși să merite cele 2 ore de echilibristică în vârful pomului.
