Se afișează postările cu eticheta Poze. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Poze. Afișați toate postările

19 august 2016

Me me me

Doar una din acele zori de zi în care îți dai seama că este încă luna plină pe cer iar aerul răcoros de început de toamnă umple golul (din suflet) dintre blocurile adormite și copaci, apoi dai drumul la radio și auzi aceeași melodie consecutiv la două posturi de radio total diferite. (O fi din nou un semn?)



Se apropie cu pași repezi weekendul, unul liniștit de data aceasta, după toată nebunia și agitația de săptămâna trecută, petrecută cu multe povești, veselie și voie bună alături de rudele din Moldova. Nunta a trecut, au apărut pe lume un nou cuplu de soț și soție, care, spre deosebire de noi, își poartă mândri verighetele noi nouțe (au fost inteligenți și nu și le-au făcut nepurtabil de mari, ca noi). În rest, muffin much, nici măcar un muffin nenoricit nu am mai făcut în ultima vreme, shame on me! Hrănit iepurește, doar cu salate, nuci, fructe, tone de lubeniță și peanut butter. Revenit la normal, la blugii nătrăfoși și bluzele lejere, dar mă pot lăuda că weekend-ul trecut am arătat și m-am simțit ca zeiță (pentru că nu am voie să zic ca o mireasă). 









Superba rochie de la M.D.Burnette iar machiajul miraculos de la iBrows din Arad. Mulțumesc frumos că ați transformat o ființă care după părerile multora arată mai mult ca un bărbat decât ca o femeie (așa i-aș bate pe cei care sunt de părere că femeile nu trebuie să aibă mușchi și să fie puternice, vai și amar de capul lor!), într-o creatură mai mult decât feminină.



Dacă se poate să nu fi văzut filmul Kung Fu Hustle (horror of horrors!), vi-l recomand cu multă căldură! (Evident că nu este un chick flick, ci o comedie cu multe bătăi, yuhu!)

7 august 2016

Liniște înainte de furtună

Weekend perfect de vară: soare, cald, căței fericiți, pisici leneșe, mâncare proaspătă din grădină, lubeniță cât încape, planuri și pregătiri harnice pentru marele eveniment de weekend-ul viitor: my baby brother is getting married! Evident că toată familia parcă a înnebunit, mă refer la părinți, evident. Liste interminabile de cumpărături, liste interminabile de invitați, liste interminabile de stres. Rude care vin din celălalt capăt al țării, taman de pe tărâmurile străvechi ale Bucovinei, bairam mare ce trebuie programat până la cel mai mic detaliu, mese întinse cu sute de bucate care mai de care mai alese, grătare sfârâind, beri reci și prăjituri gustoase. Totul trebuie să fie perfect.
Ce să le faci, așa sunt părinții! Doar nu se întâmplă în fiecare zi ca singurul lor băiet să se căsătorească! 

Așadar iată-ne aici, cu o săptămână înaintea evenimentului anului pentru această familie, dusă bine cu pluta, ca toate familiile de altfel. Azi am avut totuși o secundă de pace, o mică oază de liniște înaintea furtunii ce se anunță (sperăm că nu și pe cer, că altfel vom avea o mireasă și un mire pretty pissed off!), moment ideal pentru a o lua pe Maricica cea grăsună și a face o mică escapadă la o băiță, că doar și fata noastră trebuie să fie curățică pentru nuntă.


Maricica cea leneșă preferă să se așeze până și în apă. Ce să faci, noi, ăștia cu burtică avem nevoie de un moment de odihnă din când în când!



Baie nu făcurăm și noi pentru că apa este plină de scaieți, iar ultima oară când am fost atât de nesăbuită încât să mă aventurez prin pădurea de cactuși subacvatici, am făcut un scandal și un tărăboi că până și broaștele cele mai veterane ale lacului au părăsit imediat zona crimei, iar eu m-am ales cu zgârieturi eroice pe tot corpul. Never again!


De data asta am preferat puțină plajă (sau plaje cum s-ar spune la noi la mare) și am privit-o pe Marișca cea dolofană cum se relexa în apa călduță, până ce a apuncat-o brusc damblaua și a început să alerge ca o smintită de pe mal în apă și înapoi, stropind și răsturnând tot ce găsea în cale.


Iar eu am încălecat pe-o șa și m-am trezit rostogolid cu mare hărnicie rotocoale mari pe câmp, că doar cineva trebuia să facă și acolo ordine și disciplină, iar în ziua aia așa s-a nimerit ca o nebună suferind de obsesia ca totul să fie curat și la locul lui să fie în zonă. Good workout, nevertheless!


Și cu asta basta. Weekend out! Ne vedem la nuntă!

4 noiembrie 2015

Primăvară ciocolătoasă în Belgia

Iată mult așteptata excursie în Belgia, mult așteptată de mine, evident, pentru că mi-am făcut timp să o pun pe blog, înainte ca orice urmă de amintire să dispară din mintea mea. Și de chef.

De ce Belgia? De ce nu? De ce primăvara? Pentru că noi, în naivitatea noastră, speram că vom fi singurii turiști care vor vizita această țară în extra-sezon. Mare a fost surpriza când am dat de oceanul de turiști care au crezut același lucru, unii veniți chiar de peste mări și țări, în căutaere de ciocolată, bere și mâncare bună. Da, cică în Belgia mâncarea este extraordinară, numai în Bruxelles sunt peste 15 restaurante cu stele Michelin. Impresionant, nu?

Hop și noi, am ajuns pe la pranz cu un zbor direct din Timișoara (ce bine că există Wizzair pentru asemenea situații), eu eram mulțumită pentru că îmi făcusem la ora 6 (am) exercițiile (pentru că mai sunt și oameni demenți pe lumea asta care nu au somn), așa că, imediat ce am ieșit din gară, cu lista mea de ciocolaterii avizate de experți și care nu sunt tourist-traps, cu ochii strălucind de nebunie, am început căutarea înfrigurată după ciocolată! Mare a fost bucuria când, nici după 10 minute de umblat, în calea mea a apărut ciocolateria Mary, care este și ciocolateria oficială a casei regale din Belgia. Woho! Fuga înăuntru, ales cu mare greutate niște praline superbe, ieșit triumfător pe stradă, deschis ambalajul simplu de hârtie, devorat în mare extaz valorosul conținut. Pentru mine acel moment a fost începutul unei mari povești de dragoste pe care și în ziua de azi mi-o aduc cu drag și melancolie aminte. 



Doar să știți, eu nu sunt un fan al ciocolatei, rareori îmi cumpăr, poate 1 dată pe an, și rareori mănânc. Asta pentru că de obicei e plină de zahăr sau e lipsită total de orice aromă. Dar în Belgia mi-am descoperit această latură întunecată, precum ciocolata neagră, obsedată de ciocolată. Pe orice stradă, în orice moment, scanam vitrinele după minunatele praline, frumos decorate și cu măiestrie artizanală făurite. Era un vis devenit realitate! Chiar și pentru un anti-fan al ciocolatei ca mine. Adevărul e că trebuie să fii un igorant ca să nu devii maniac al ciocolatei când ești în Belgia!

După o mică doză de ciocolată de calitate, am ajuns prin centru, iar pentru că ne era foame iar belgienii sunt obsedați de cartofii lor prăjiți, nu am avut ce face decât să ne lăsam atrași în această plasă delicioasă de carbs and fat.


Foamea nu a fost potolită doar cu un mic cornet de cartofi pai, indiferent cât de aurii și crocanți ar fi fost (iar când mă gândesc că în Belgia am mâncat tot ce nu mănânc eu de obicei acasă), așa că l-am pus pe Vlad la umblătură intensă pentru a găsi un mic locat cu sanviciuri, recomandat de nu mai știu ce site. Greu de găsit, dar până la urmă norocul a fost de partea noastră, cum mai rămăseseră și 2 chifle din care să ne facă proprietarul, un domn agitat și vorbăreț, 2 sanviciuri. A durat destul de mult, ne-a povestit despre toate tipurile de brânză din lume, despre cum trebuie mâncată, cum trebuie combinată, despre cum merge mierea cu una, dulceața de pere, de smochine sau ardeiul iute cu alta, iar după 30 de minute de plouat în gură și mațe răsucite de foame, ne-au fost gata sanvicurile.


Cum am plecat noi, cum următorii clienți, tot turiști ca noi, au ieșit dezamăgiți de lipsa materiei prime pentru un sanvici serios. Noi, cu foamea potolită, am mers mai departe, haotic pe străduțe, mulțumiți de viață și de cină. Nu am mers noi mult, când ochii mi-au sticlit din nou la vedea unei ciocolaterii vestite, Neuhaus, și nu oricare, ci cea care a inventat pralinele, se zice. Vă dați seama de extazul meu, am luat-o la fugă, am intrat într-o viteză frenetică, am ales din zecile de sortimente, niște praline cu ciocolată amăruie, am fugit afară în stradă, ne-am așezat la o terasă, iar eu am devorat, din nou, conținutul frumos ambalat în maro și roz. Mă mir că nu am devorat și ambalajul!



Iar cum ne aflam pe planeta berii, iar cum Vlad nu bea bere cu alcool iar eu nu beau bere, punct, am făcut totuși încercarea de a lua una, ca să nu ne facem de râs când vom povesti și când lumea interesată ne va întreba cum a fost berea în Belgia.



Zi nouă, planul era făcut cu câteva săptămâni înainte, și anume o excurie la Brugge. Luat trenul, iar peste 1h am coborât în superbul oraș medieval, visul oricărui amator de arhitectură, culori vii și istorie. Scurtă incursiune în istoria orașului, el a fost întemeiat în secolul 10, sub forma unui castel pe o insulă aflată într-o mlaștină pe râul Reie. În evul mediu era unul dintre cele mai prospere orașe ale Europei. Bogăția sa provenea din comerț, pe aglomerata rețea de canale aducându-se mătăsuri, blănuri, covoare orientale, vin, fructe, și chiar animale exotice. Ulterior, în anul 1500 Brugge a decăzut și a intrat în anonimat timp de 4 secole, când, la sfârșitul sec. 19 oamenii de cultură au intuit potențialul turistic al orașului și au demarat o campanie de conservare și restaurare.

Gata cu lecția de istorie, iată câteva poze, poate prea multe, cu superbele clădiri medievale, vopsite în culori vii. Cel mai frumos oraș pe care îl văzusem vreodată! Imaginați-vă câte sute de poze am făcut cu aceste clădiri! Numai cu noi nu, ce turiști neserioși suntem! Vom muri și nu va ști nimeni cum am arătat, iar clădirile vesele din Brugge vor mai trăi câteva secole, neschimbate!


Din nou, obsesia belgienilor cu french fries, de data asta cu multă maioneză, catch-up și ceapă. Nu chiar așa de bun precum sună... Dar totuși...




Eh, iată-mă și pe mine, echipată corespunzător pentru vremea destul de friguroasă din Belgia, dacă nu purtam negru să mă încălzesc puțin de la soarele neserios din acele locuri, probabil aș fi degerat de frig.





Clădiri, clădiri, clădiri... Puteți derula mai repede, dacă v-ați plictisit...



Vlad era deja plictisit de atâtea clădiri și străduțe medievale strâmte! Și de atâția kilometri umblați. Mama lui de oraș!


Marea descoperire din Brugge, de altfel nu chiar așa de mare că se găsea peste tot, a fost ciocolateria de lux Pierre Marcolini, care își selecționează cu mare atenție boabele de cacao, sortimentele de praline și clienții, evident. Intrată în minusculul magazin, o domnă îmbrăcată în negru, cu mănuși albe, mă întâmpină cu cun zâmbet destul de forțat. Nu prea arătam eu a turist doldora de bani, care își permite prețioasele praline. Precum un bijutier, a început să îmi explice compoziția exactă a fiecărui sortiment de mini-praline, atent expuse în forme strict geometrice, precum niște pietre prețioase. Cu chiu cu vai, am ales câteva, suma finală ajungând imediat la 20 de euro. 


În acești 20 de euro, cea mai scumpă ciocolată mâncată vreodată, un moft, ce mai, aveam și o pralină cu aur. Eh, cu asta merită se te lauzi! Nu?


Ce să mai zici, ciocolata își merita toți banii, era deosebită, de o calitate exagerată, nu că aș fi eu un mare cunoscător, dar poate mi-am și impus să cred că e așa de extraordinar de bună! Devorată și ea în cateva minute!


Iar cum eram deja în supradoză de ciocolată, a trebuit neapărat să duc nebunia și mai departe, cu un cornet de căpșuni îmbrăcate în ciocolată albă, de la o altă ciocolaterie de pe lista mea, și anume Godiva.


Nelipsitele praline. Clar, chocolate overdose! Simțuri dereglate, minte întunecată, creier prăjit de extaz, stomac răscolit, dar fericit. De ce ai mai avea nevoie de orice altceva pe lumea asta, când există ciocolată??? Și mă refer la CIOCOLATĂ, cu litere mari, ADEVĂRATA ciocolată! Singura CIOCOLATĂ. Singura care merită să fie scrisă cu litere mari, precum El, Dumnezeu. Nu prostiile din magazine cu un conținut mai mare de zahăr decât de cacao, sau ciocolată neagră fără niciun gust, în afară de amar. Iar acum, când scriu aceste rânduri, o jumătate de an mai târziu, tânjesc după acea CIOCOLATĂ, de negăsit pe aceste meleaguri primitive. Sad face.







A trebuit, după câteva ore de umblat în sus și în jos pe străduțe, să ne găsim un local turistic unde să mâncam. De ce, vă întrebați, turistic? Pentru că era în jurul orei 3, iar toate restaurantele adevărate, cele frecventate de localnici, erau, evident, închise, până la ora cinei, adica 6. Iar noi eram leșinați de foame. Cu grea inimă, după ce am căutat câteva restaurante de pe lista mea, închise toate, ne-am așezat la prima terasă din cale, un tourist-trap, mă gândeam eu și încă mă gândesc. 
Nelipisiții cartofi pai ca garnitură la orice, nelipsitele mussels from Bussels, adică scoici (pentru non-vegetarianul Vlad), iar pentru mine o ditamai salata, cu tot felul de legume răscolite, stropite cu un dressing dubios de maioneză. Not my kind of salad. Unde este așa zisa mâncare senzațională din Belgia??? Sigur nu în tourist-traps!


Cu burțile pline, kind of, ne-am continuat odiseea pe străduțe, străduțe, și alte străduțe.







Străduâe și iar străduțe, deja eu eram cam sătulă de atâtea clădiri drăguțe, pe atâtea mici străduțe.




Seara, ajunși înapoi în Bruxelles, ne-am prăbușit ca nișe rațe împușcate în pat. Somn imediat.

A treia zie era alt oraș la rând, și anume Ghent, aflat la doar 30 de minute de mers cu trenul de Bruxelles, în aceeași direcție cu Brugge. Era un no brainer că trebuie și el vizitat, nu?

Puțin despre Ghent, adică scurtă lecție de istorie copiată din ghidul meu turistic :D Este un oraș cu multe clădiri medievale și tezaure artistice rămase de pe vremea când era un centru comercial cvasiautonom și prosper. Spre deosebire de Brugge, orașul istoric și prosper Ghent a urmat un alt drum, devenind la începutul secolului 19 primul oraș industrial din Belgia. Este un oraș universitar, unul comercial, unul tineresc, unul medieval, unul cultural. Nu e de mirare că se numără printre destinațiile turistice preferate din Flandra.

Noi, cum am coborât din tren, am luat-o pe strada ce pleca din gară înspre centru. Nu părea nimic deosebit, chiar îmi amintea de Timișoara, atât de banal arăta (acum timișorenii mă vor crucifica :P). Dar, odată ajunși în zona centrală, lucrurile s-au schimbat, zona medievală ieșea încet încet la iveală.


Primul lucru pe care l-am făcut a fost, evident, să mâncăm. Și nu orice și oriunde: vafe din locul unde s-au inventat vafele, cafeneaua Max. Era în jurul prânzului, soarea dogorea de data aceasta iar noi eram lihniți de foame și de poftă, vafele se potriveau perfect pentru a stinge acest apetit semi primejdios. Ne-am așezat la terasa însorită, un nene a venit numaidecât să ne ia comanda și să ne anunțe cu o voce plictisită că vafele se fac doar de la ora 2. Era deja 12:30, un scurt calcul ne-a demonstrat că nu aveam destul timp să mergem să mâncăm altundeva iar apoi să revenim pentru aceste istorice vafe. Așa că am rămas, am așteptat, și am așteptat 1h, dintr-o oră s-au făcut 2, iar vafele ÎNCĂ nu erau gata. Deja terasa se umpluse de turiști la fel de pofticioși.


Când deja credeam că făcusem insolație, după 2 ape și e cafele consumate, după câteva plimbări zadarnice prin interior în căutarea unui miros de aluat proaspăt și vanilat de vafe, a sosit și nenea cu marea veste ce ne-a făcut să tresărim de bucurie: sunt gata vafele! Iar cum citisem că vechii belgieni mâncau vafele simple, doar cu un praf de zahăr, am zis că așa trebuie să le mâncăm și noi. 



Dar totuși puțină frișcă și eggnog nu strică.





Ce să vă povestesc despre vafe, erau puțin sub așteptările noastre, foarte uscate, subțiri și prea crocante. Nu aveau nicio consistență, decât poate ca blat pentru altceva. Nici gustul nu era prea strălucit, de fapt cam lipsea... Dar ce știm noi, doar eram în locul unde se inventaseră vafele!



Apoi am luat-o la picior.




Cred că vă puteți imagina că după vreo 2h de umblături, rătăciri și învârtiri în cerc prin centrul orașului invadat de sute de turiști, ni se făcuse totuși foame, prea foame. Era în jurul orei 4, deja știți din experiența Brugge, că toate restaurantele erau închise! Noroc că aveam la mine lista cu multele restaurante veggie din Ghent, dacă nu știați că Ghent este the vegetarian city on Belgium, yuhu! Sunt zeci de restaurante veggie, majoritate închise la acea oră, normal. Toși un mic veggie-birger place era deschis, așa că i-am dat bătaie. Înăuntru era doar o tipă foarte prietenoasă care prepara vreo 10 feluri de veggie-burgers și câteva zeci de smoothies și freshuri. Eram în locul perfect!






Cu burțile pline, am luat-o iar la picior prin zona cea mai frumoasă a orașului, Graslei și Korenlei, unde puteai să stai să privești clădirile minunate ore în șir, fără să te plictisești. Cred că se vede din multele poze de mai jos, da, știu regula de aur a fotografiei zice că trebuie să alegi una semnificativă, cea mai reușită, cea mai bună :P dar mie toate îmi plac. Îmi pare rău, nu am putut alege una!








Drumul înapoi la gară ne-a făcut să realizăm câte biciclete există în Ghent. Nu am mai văzut așa ceva în toată viața mea, sute, chiar mii de bicicliști, pe șosea, pe trotuar, prin parcuri, pe alei, peste tot! Parcări imense de biciclete se întindeau cât vedeai cu ochii. Hats off, Ghent!


A patra și ultima zi am petrecut-o în frumosul Bruxelles. I-am dedicat și dânsului 24h, ca să nu se supere pe noi, mai ales după ce ne-a găzduit 3 nopți. Cum centrul îl bătusem la picior de câteva ori (tip: supermarket-urile se închid foarte repede în general, dar cele din zona turistică din centru sunt deschise până târziu. Asta dacă vă apucă pofta de bere belgiană!), am decis să vedem și vestitul Atomium. Luat tramvai de data asta, mers cam 1h, coborât în marea de turiști (majoritatea japonezi, evident), admirat Atomium-ul din toate părțile, dorit să îl vizităm, speriat de scoruri și de coadă, plecat mai departe.




Happy moments in the sunset. Era totuși cam frigorel afară, dar asta nu îi deranja pe japonezi. Așa că de ce ne-ar fi deranjat pe noi?


Altă încercare de a păpa niște vafe, de data asta în alt stil, nu mai știu cum îi zice :P Anyhow, le-am cumpărat de la Leonidas (o altă ciocolaterie vestită) unde o româncă prepara vanilatele deserturi.



Yeah, Ubuntu Cola! Something for the nerds out there! :D


Cred că am cam zăpăcit, cronologic vorbind, pozele. Înghețata aceasta probabil a fost devorată cam în același timp cu vafele. Nu se putea să plecăm din Belgia fără să fi încercat o înghețată genială de la vestita gelaterie Häagen-Dazs. Vlad nu înțelegea obsesia mea de a mânca o înghețată de la ei, ce să faci, there is a hungry foodie inside me, chiar și dacă e vegetarian, spun eu cu mândrie :o)

Oricât de bună ar fi fost înghețata, pe atât de urât s-a purtat cu noi personalul, care ne-a alungat de la ei de pe terasă (sad face!). De ce? Poate că arătam ca niște boschetari, nu știu, sau poate că încălcam politica localului care zicea (la scriptură scria) că nu ai voie să consumi înghețată take-away pe terasă! Horror of horrors! Ei, ce să faci, nu degeaba e mai ieftină :P Am fost și noi români și am încercat să economisim niște cenți.


Și iar vafe, suntem cam obsedați de ele, nu e așa?



Și mai multă înghețată. Trebuie să recunosc că în una zin zile, cred că în a doua, dieta mea a fost formată 90% din ciocolată. Supradoză clară! Și să nu mai vorbim de zahăr! Tocmai eu, care l-am crucificat, l-am nimicit, tocmai eu am păcătuit!


Iar acum vine momentul culminant al excursiei noastre mirifice în Belgia. Ziua de naștere a lui Vlad. Vă puteți imagina ce cadou i-am făcut. Hint: eram pe tărâmul restaurantelor cu stele Michelin! Da, ați ghicit, l-am dus la un restaurant fancy shmancy, numit Villa Lorrraine. Specificații: 1 stea Michelin, situat în frumosul Bois de la Cambre, pe vremea sa de glorie având chiar 3 stele, pe care le-a pierdut cu trecerea anilor. Am făcut frumos rezervare cu 3 zile înainte, am așteptat confirmarea că sunt locuri libere, am primit că sunt. Totul era minunat.

A sosit ziua (spun ziua pentru că am luat prânzul, nu cina...) cea mare. Era o zi tristă și ploiasă, it was raining cats and dogs, la propriu și la figurat. Am luat 7 metrouri, 7 tramvaie, 7 autobuzuri (exagerez, dar nu chiar...), priveam cu melancolie cum se prelinge apa pe geamurile aburite. Ne simțeam ca doi copii în ziua de Crăciun. Nu mai puteam răbda așteptarea, suspansul! Am coborât la o stație în plină pădure, conform google maps-ului mai aveam câteva sute de metri până la destinație, parcurși prin ploaie. Noroc că purtam ghete, polare, eram echipați, nu glumă. Pentru munte, ploaie, condiții meteo extreme da, dar pentru restaurantul fancy shmancy, nu. Am intrat puțin stingheri (cel puțin eu eram, privindu-mi bocancii plini de apă și noroi), asta după ce am dat târcoale localului, să fim siguri că nu intrăm unde nu trebuie. Dar cum eram deja suspecți, portarul ne tot urmărea din priviri, ne-am luat inima în dinți și am pătruns în hol unde o doamnă elegantă ne-a luat paltoanele (adică polarele ude) și poșeta (adică rucsacul ud leoarcă) și ne-a arătat masa. M-am așezat și eram tare bucuroasă că partea superioară a corpului arăta cât de cât decent pentru un asemenea loc cu pretenții. Picioarele ude erau bine ascunse sub masă. În timp ce priveam scurtul meniu (adică vreo 7 feluri de mâncare, nici unul vegetarian, evident) și lungul wine list (adică vreo 200 de vinuri), persoane elegante intrau și umpleau mesele de lângă noi.

Revenind la meniu, nu m-aș fi așteptat să nu existe nimic fără carne, chiar era un șoc pentru mine. Nici măcar garnituri nu erau! Era halucinant. Dar aveam încredere în skillurile bucătarului, așa că am anunțat voios ospătarul că eu sunt vegetariană. Acela a fost momentul poate cel mai șocant pentru tot personalul aflat în rază auditivă, ospătarului meu i-a picat fața, a început să se agite, au început să vină și să plece alte persoane din personal întrebându-mă dacă mănânc ciuperci, paste, roșii, brânză, fugind înapoi la bucătar, întorcându-se înapoi la mine, iar fugind, iar venind. Nu mai înțelegeam nimic, dar încrederea mea în maestrul din bucătărie era de neclintit. Cred că văzusem prea multe emisiuni culinare. Cu toate astea, atenția sporită, pot să o numesc și panica ce s-a creat în bucătărie, m-a făcut să mă simt bine :D

Nu știam ce voi mânca, dar am ales un vin de pe listă, a venit somelierul să în degustăm, sau mai bine zis, să în deguste Vlad (concepția asta că femeia nu există și că bărbatul cel priceput alege licoarea zeilor). Vlad luă paharul, îl învărti, privi cu atenția culoarea și reflexiile din vin, mirosi delicat conținutul, gustă tacticos și dădu afirmativ din cap. So professional! L-am întrebat: Ai făcut ce ai văzut în filme, așa-i? Mi-a răspuns: Da, evident.


Am așteptat sosirea mâncării savurând vinul (ales la plezneală, vă dați seama), împreună cu pâinea cu unt din partea casei.

După nu foarte mult timp, mi-a sosit și mie surpriza vegetariană, adică niște paste cu parmezan, pătrunjel presărat deasupra și roșii cherry jur împrejur. De data asta mi-a picat mie fața. Asta a fost tot de ce a fost în stare marele bucătar?! Asta e tot! Am gustat cu retincentă preparatul, un munte de paste fade, dar corect fierte. Niciun gust, nimic, absolut nimic! Pur și simplu carbs și atât! Am refuzat numai al dracului să le mănânc! Adică ce facem aici! Cea mai mare dezamăgire a fost de fapt reacția ospătarului care pur și simplu a luat farfuria refuzată, fără să arate nicio urmă de îngrijorare sau curiozitate, sau politețe pur și simplu. Sec. Nu m-a întrebat nimeni ce nu mi-a plăcut, dacă vreau altceva, etc. Cred, din nou, că văzusem prea multe emisiuni culinare. Realitatea este dezamăgitoare.


Norocul meu a fost că împreună cu miraculoasele paste am mai primit o farfurie cu minunate verzituri. Arăta foarte bine, într-adevăr, gătite al dente, crunchy, fresh, verzi, frumos aranjate, dar tot lipsite de gust. Ce se întâmpla? Numai eu aveam pretenția asta absurdă ca mâncarea să aibă gust? Eram într-o lume paralelă, am fost rea și m-am gândit că nu e de mirare să restaurantul a ajuns de la 3 stele la 1. Așa le trebuie! Nici 1 nu merita!

Iar când situația nu părea să se înrăutățească, a sosit ospătarul și ne-a luat pâinea cu unt! Tocmai pâinea cu unt! Tocmai pe ea mă bazam să mă satur și eu, să nu plec cu stomacul gol de aici!



Ne-am făcut de cap, cum deja stricam un sac de bani, ne-am luat și desert fiecare, adică un chocolate lava cake și o tartă cu mere (ultima a fost alegerea lui Vlad).
Farfurii imense, în mijlocul cărora se ascundea o prăjitură minusculă. Now we are talking! :P




Nu am ce comenta la prăjituri, executate foarte bine, poate prea dulci pentru gustul meu (probabil anormal, ce să faci, așa e dacă renunți la zahăr, totul ți se pare exagerat/insuportabil de dulce).


Cam asta a fost masa noastră aventură culinară, nu voi dezvălui mica avere lăsată acolo, pentru o nimica toată, în fond, minus o farfurie neatinsă dar taxată. Plătit, ieșit în hol. Doamna cu hainele ne-a înapoiat tacticos polarele și rucsacul, iar noi ne-am îndreptat spre ușă, când o altă doamnă a ieșit val vârtej din zona de mese să ne întrebe dacă noi am plătit! Aparent vestimentația noastră de boschetari plouați nu le-a insuflat prea mare încredere. Trist. Am ieșit repede, ploaia se oprise între timp iar aleile frumoase din parc ne-au invitat la o plimbare răcoritoare prin natură.

Seara ajunși la hotel după cumpărăturile efectuate - cadouri, nu pentru noi - n-am aruncat în pat și cu asta basta.