Acum două seri pe la ora 11 și ceva am fost trezită brusc (asta pentru că suntem cuminți și ne culcăm devreme, având în vedere că dimineața deșteptarea se dă la ora 6 fix) de o voce grăbită ce mă îndemna să vin repede în bucătărie să văd ceva. Mă simțeam ca un copil în ajunul Crăciunului, oare ce mă aștepta așa urgent acolo? Coborând iute, dar leneș, din pat, orbită de lumina din bucătărie, printre gene, am văzut o cutie neagră mare de tot, care ascundea nimic altceva decât un robot de bucătărie roșu, mândru de îți lua ochii, frumos și durduliu. L-am montat cu înfrigurare, l-am încercat, l-am mângâiat, l-am pupat și m-am culcat. A doua zi deja îmi saliva gura la toate bunătățile pe care le pot face cu el, dar oare cu ce să încep?
Ieri totul s-a lămurit. Voi încerca să fac cozonac, vegan, de post. De ce cozonac? Pentru că este, aparent, my comfort food. Ce este, conform definiției mele, un comfort food? Este acea mâncare de la care nu vă puteți abține, pentru că vă hrănește sufletul și vă face să vă simțiți bine, indiferent de starea actuală de spirit, de vremea de afară sau de alte circumstante nefavorabile în care vă aflați. Este strâns legată de cele mai plăcute amintiri din copilărie, de cele mai frumoase clipe petrecute cu familia, cu părinții, cu bunicii. Este o mâncare pe care odată ce ați văzut-o, ați mirosit-o și pus-o în gură, închizând ochii puteți călători prin timp, puteți fi în locuri de mult uitate, alături persoane care azi nu mai sunt. Este hrana pentru suflet.
Iar pentru mine cozonacul moldovenesc, sau din Bucovina, este hrana pentru suflet, pentru că odată ce închid ochii, mă trezesc iar la 7 ani, într-un sătuc de lângă Botoșani, cu mama și bunica, în a doua zi de Paște, în cimitir, unde aprindem lumânări. Cimitirul este plin de vecini, de rude, de oameni frumos gătiți, cu hainele de sărbătoare, cu tot ce au mai bun în casă așezat în coșulețe curate, iar copiii se plimba de ici colo printre morminte, ademeniți de cozonacii care mai de care mai aromați și mai pufoși. Copilul din mine nu se lasă mai prejos, gustă din toți cozonacii și din tot vinul oferit de femeile cu voci blânde și priviri prietenoase. Cine știa pe vremea aceea ce e aia vin? Că doar vinul de casă din Bucovina nu se aseamănă cu nimic altceva pe lume, este slab, acrișor, aromat, rece și acidulat. Se califică perfect drept un comfort food.
Iată de ce eu ador cozonacii, cozonacii făcuți în casă, cu dragoste și răbdare, de mama sau de bunica, dar de ce nu de mine? Scotocind scurt internetul după rețete de cozonaci de post, am găsit
rețeta faimoasă a bunicii lui Adi Hădean, care merită încercată. Am decis să folosesc fructe uscate în loc de umplutura de cacao, zahăr, nuci și rahat.
Fiind deja ora 9, cu mult entuziasm și optimism, m-am pus pe treabă.
Iată rețeta preluată de la Adi Hădean.
Ingrediente pentru un cozonac:
- 450g făină
- 10g de drojdie uscată
- 60g de zahăr
- 1/4 linguriță de sare
- 60ml de ulei de rapiță
- 265ml de suc de portocale călduț
- 2 plicuri de vanilie Bourbon de la Dr. Oetker (cea în alcool)
- coaja rasă de la o lămâie și de la 1/2 portocală
- pentru umplutură: o mână de stafide și una de caise deshidratate tăiate mărunt
Conform instrucțiunilor din rețeta originală, am amestecat întâi făina, sarea, zahărul, drojdia, apoi am adăugat restul ingredientelor. Am lăsat robotul să frământe cam 15 minute, la viteză mică.
Am acoperit castronul cu o folie de plastic, l-am luat cu grijă, ca pe o dragă comoară, și l-am așezat frumos lângă calorifer, la căldurică, unde a stat cuminte la dospit cam 40-45 de minute, nu mai știu exact cât pentru că m-am pus să fac yoga și timpul a zburat ca prim minune. Am pregătit blatul de bucătărie cu făină, am scos aluatul din castron, l-am împărțit în două, fiecare parte am întins-o și am umplut-o cu fructe uscate, apoi le-am rulat și împletit împreună. Am mai lăsat cozonacul în tavă la crescut vreo 20 de minute, cred totuși că trebuia mai mult (vreo 40, conform mamei mele, experta în tot ce este dospitură), dar deja era ora 11 jumate și nu mai puteam de oboseală. Așadar l-am pus la cuptor, la 180 de grade pentru 40 de minute. După miezul nopții a fost și dragul meu cozonac gata, l-am scos din tavă și l-am lăsat la răcit, iar eu am zbughit-o în pat.
2h și ceva mai târziu somnul nu era mai aproape, după câteva stand-up comedies urmărite (de obicei funcționează la adormit, dar de data aceasta mă scoteau din sărite toate glumele), nervi consumați degeaba și câteva paturi și canapele schimbate, am adormit cu chiu cu vai, nici nu mai știu cum, iar cum am închis ochii alarma de la ora 6 a și sunat. Asta este, mi-a trebuit mie cozonac! Nu degeaba cei mai buni cozonaci se fac cu vreme, cu răbdare și cu multă dragoste.
Concluzia: am greșit nelăsând cozonacul să crească destul, este o idee foarte proastă să te apuci de cozonăcit într-o zi din timpul săptămânii la ora 9 seara. Data viitoare voi încerca să fiu mai mult ca o bunicuță, să am mai multă răbdare cu sărmanul cozonac.
Din episodul următor: review la alt kitchen gadget dispensabil (pentru că nimic nu este indispensabil, mai ales în bucătărie) nou achiziționat (da, săptămâna asta a fost cam loosy goosy la aparatură electronică). Până atunci trebuie să împărtășesc the big news! No, I am not pregnant, no, I am already married, no, I didn't win the lottery. Dar, voi avea marea onoare să în cunosc pe idolul meu, Pavel Tsatsouline, tatăl kettlebells-urilor, în persoană! Omg, omg, omg!!! Asta participând la un seminar ținut de faimosul girevik, unde voi fi, așa cum bine a spus-o el de nenumărate ori: a student of strength.
Update la cozonac:
A doua încercare. Am lăsat să crească mai mult în tavă, aproape 1h! Așadar a ieșit mult mai pufos și nici prea sec, cum a ieșit primul, poate datorită umpluturii de cacao, zahăr amestecate cu puțină apă apă și stafide. Singurul lucru ce se poate acum îmbunătăți este temperatura cuptorului, care mi s-a părut nebună, dat fiind faptul că sarmanul și dolofanul cozonac, odată plasat în acest loc infernal, a încetat să mai crească, s-a rumet instant, iar eu am fost nevoită să sting grill-ul și să las căldura să vină doar de jos, dar a fost prea târziu deja. Așadar, data viitoare voi încerca 160 de grade.