În sfârșit am apucat să pun niște poze din Istabul. Da, am fost în Istabul luna aceasta chiar - mult așteptatul nostru concediu și mult așteptatul nostru Istanbul. După ce acum un an am fost la pas de a pleca, de data aceasta am mers până la capăt, am făcut toate rezervările posibile și am cumpărat biletele de avion, astfel încât să nu mai avem niciun dubiu de a ne răzgândi.
După o zi jumate petrecută în Belgrad, am luat avionul, iar peste mai puțin de 1 oră și un pic, am atrerizat în colosala metropolă (pentru cine nu știe, Istanbul este cel mai mare oraș din Europa ca număr de locuitori: 14 milioane mai exact, adică tradus, nebunie curată). Primul șoc, nu a fost cel cultural (care nu există, mai ales dacă ești din România), ci cel termic. Dacă am plecat de la 15-18 grade, am ajuns la 35, plus multă multă umiditate. Vă puteți imagina ce frumos a fost să așteptăm după autobuzul Havataș, care ne-a dus de la aeroportul Ataturk, până lângă piața Taxim, unde, undeva, era al nostru hotel, care ne-a dat o grămadă de bătăi de cap până l-am găsit. De ce? Pentru că harta este inutilă în Istanbul! Dacă folosind o hartă, te descurci în orice oraș european, ajungând oriunde, în Istabul străzile îți joacă farse, își schimbă numele la intersecții, se bifurcă peste tot, se unesc și iar se bifurcă, nu sunt drepte, ba în pantă, ba în rampă, ba nu scrie numele niciunde.
Dar, așa cum deja bănuiți, nu am dormit pe stradă totuși, ci am ajuns într-un final la hotel, cu ajutorul unei doamne căreia i s-a făcut milă de fețele noastre de turiști proști și dezorientați.
Cum am ajuns, am și plecat să ne plimbăm, evident.
Primul lucru pe care am vrut să îl gust a fost faimosul covrig cu mult mult susan, simit. Se găsește chiar peste tot, de la patiserii la vânzători ambulanți.
Doamna de la recepție a fost foarte amabilă și ne-a recomandat un restaurant-cantină în zonă, Bursa.
Mare mi-a fost bucuria când am descoperit multele feluri vegetariene, chiar majoritatea vegane! Eram în paradis! Nu mă puteam hotărî, era prea mult pentru mintea mea obișuită cu garniturile puține și fade pe care le găsim în restaurantele românești.
Dar m-am oprit asupra unei minunate vinete umplute cu ceapă și roșii (legenda spune că turcii știu să gătească vinetele în 150 de feluri, iar atunci când a fost inventată rețeta de față, evident servită sultanului, acesta a intrat în extaz de plăcere).
Al doilea fel vegan a fost o anginară, gătită cu alte legume.
Desertul nu putea lipsi, mai ales că ne găseam pe tărâmul celor mai bune deserturi mâncate vreodată. Am comandat o budincă colorată și încărcată de gusturi și texturi delicioase: mere, pere, năut, orez, fructe uscate, stafide, fistic, alune, iar cireașa de pe tort - o cireașă.
După ce ne-am umplut burțile cu toate aceste bunătățim ne-am continuat plimbarea, holbându-ne în vitrinele colorate ale patiseriilor și magazinelor cu delicatese, încercând în același timp să ne facem loc prim marea de turiști.
Un magazin nu a putut scăpa de pofta mea de nestins, de multă vreme îmi doream să gust baclava adevărată, neplăcundu-mi niciodată versiunea românească, plină de zahăr sau miere. Supriza a fost că varianta originală nu era nici pe departe la fel de dulce, iar umplutura abunda în fistic sau alune. Un vis!
După atâta umblătură, ne-am hotărât să luam și noi, ca tot turistul civilizat, metroul. Bilet destul de scumpuț, și valabil doar o călătorie. Din nou, am avut o mare supriză: harta transportului de pe orice hartă turistică a orașului nu corespunde nici pe departe cu realitatea! Explicația este viteza cu care se costruiește și se extind liniile. Așa că, am învățat pe propria noastră piele, după multe frustrări, că singura hartă corectă, este una chiar din metrou. Sfat valoros: hărțile se găsesc în stațiile metrou, la gărzile de securitate, doar mergeți la ei și cereți-le o hartă a trasportului. Veți prima chiar harta afișată peste tot prim stațiile de metrou sau tramvai, chiar gratuit.
Am ieșit din metrou câteva stații mai departe, nu aveam nici cea mai vagă idee unde eram, dar știam că vrem să ajungem la Moscheea Albastră. Și am mers pe jos (mare greșeală, din nou), am urmat strada principală, apoi am mers pe străduțe pentru că așa ne spunea harta, iar dupa multe rătăciri, nu am gasit nicio moschee! Nici urma de ea! Cum se poate ca așa o clădire mare, pe care o tot zăream printre alte clădiri din când în când, să fie pur și simplu înghițită de pământ? Harta era de vină (nu noi, evident). Pierzând orice speranță, ne-am continuat drumul, și am ajuns, din greșeală/prostie, la o altă moschee importantă (conform ghidului): Moscheea Süleymaniye, și chiar când apunea sorele - lumina era superbă.
Cam atât pentru prima zi, ajunși înapoi la hotel, rupți de oboseală, dar cu un plan: a doua zi vom folosi cât mai mult mijloacele de transport, nu vom mai face pe curajoșii, pe turiștii viteji. Convingerea aceasta era cu atât mai puternică cu cât ne mai rătăcisem încă o dată, după ce am ieșit din moschee și am căutat o gaură de metrou, folosid harta. Ne-am trezit în mijlocul unei intersecții destul de mici, dar de 100 de ori mai aglomerate decât orice intersecție mare din România, unde regulile de circulație se topeau în vid: pietonii treceau pe unde îi tăia capul, mașinile erau permanent blocate, benzile erau ca și inexistente, semafoarele degeaba. Nu mi-a venit să cred! Era prea mult, cu harta într-o mână, încercând să depistez locul exact al acestei intersecții pe ea- fără succes, evident, orașul a reușit să-mi înfrângă buna dispoziție - eram din ce în ce mai agitată, nervoasă, gata să izbucnesc într-un plâns de copil supărat și frustrat că nu primește ceea ce dorește!
Între timp s-a petrecut și un incident în trafic - o mașină a dat peste un pieton iar ambii bărbați erau la un pas de a începe o bătaie înverșunată, dacă nu ar fi sărit trecătorii să îi despartă.
Ce zi! Ce trafic! Ce oraș! Ce nebunie!
Dimineața următoare am fost foarte harnici, am luat funicularul din Piața Taxim, apoi tramvaiul, apoi am coborât exact unde ne doream: Moscheea Albastră se înălța frumoasă și măreață chiar în fața noastră! O admirăm de la distanță, ne apropiem de ea, intrăm în curte ei interioară (nu sunt sigură cum să o numesc) unde o mulțime de credincioși se spălau (tradiția spune ca atunci când intri în moschee să te rogi, trebuie să te speli pe picioare, pe fata, pe urechi etc..) iar apoi așteptau să intre înăuntru. Era ora de rugăciune iar turiștilor nu le era permisă vizitarea.
Așa că am așteptat la umbră, în marea curte înterioară, să treacă timpul.
La un moment dat, prisă în nebunia și euforia fotografiatului, l-am pierdut pe Vlad. Neavând telefon la el, înghițit de sutele de turiști care se perindau în jur, a fost o provocare de a ne regăsi unul pe celălalt (asta nu mi-a perturbat sesiunea de fotografie, evident...)
În sfârșit o poză și cu mine. Și nu, încă nu e gata ora de rugăciune, încă mai așteptam să putem intra.
Într-un final, s-a dat startul la vizitat, ne-am pus cuminți la coada mare de turiști, cu o năframă în cap, genunchii și umerii acoperiți, gata să ne descălțăm la pătrunderea în vechea moschee (deja știam procedura din ziua anterioară).
Al doilea obiectiv de pe listă se afla doar la câțiva zeci de metri distanță: Sfânta Sofia, antica biserică bizantină, construită în secolul 6, apoi transformată ulterior în moschee, iar acum în muzeu. Aici nu trebuia să ne descălțăm, iar interiorul era răcoros (spre deosebire de moschee).
A se observa osesia mea pentru tavan și pereți!
Da, încă un tavan.
De data aceasta o fereastră prin care se vedea Moscheea Albastră.
La ieșirea din Sfânta Sofia, am zărit, în sfârșit (nu știu cum de ce nu am observat mai repede) o priveliște de ansamblu a moscheii.
După atât așteptat, vizitat, admirat, căscat gura, pierdut, regăsit și fotografiat, muream de foame. Nu credeam (eram convinși!) că nu vom reuși să mai umblăm pe stradă până găsim un loc de mâncat, așa că ne-am oprit la primul restaurant, chiar lânga Sfânta Sofia (în buricul târgului, cum s-ar spune, dar eram prea obosiți și înfimetați să ne mai gândim la bani).
Surpriza a fost că prețurile erau chiar rezonabile (demn de amintit aici că mâncarea este în general cam scumpuță în fosta capitala a Imperiului Bizantim și Otoman).
Trebuia să încerc o cafea turcească - mică, tare, jumătate din ceșcuță era zaț (foarte ciudat).
Apoi a venit felul principal: vinete coapte și ardei copți umpluți cu orez înmiresmat cu scorțișoară și stafide (cred că mai era ceva pe acolo..), servit rece.
Pentru desert m-am repezit ca o bezmetică la înghețata otomană, făcută după rețeta tradițională cu extract de pistil (cred) de orhidee, ceea ce o făcea foarte foarte elastică. Vânzătorii te și atrăgeau ca pe o muscă în plasa de paianjen cu acest spectacol al întinderii până la peste un metru a unor fâșii de înghețată. Evident că a fost absolut superbă! Și mai puțin dulce decât înghețatele noastre! Minunat!
Cam aici se încheie acest episod, mai mult în partea 2! Până atunci vă las poftind la înghețată otomană, rece, elastică și delicioasă!
