Cina vegetariană

În seara asta am instatat cât am putut să ieșim la un restaurant vegetarian, trebuia să văd cu ochii mei și să gust cu gura mea cum este mâncarea și altundeva decât la Bio Fresh-ul nostru din Timișoara, e mai bună, e mai rea, meniul e mai diversificat, mai simplu, atmosfera, etc. Cum Vlad nu s-a împotrivit (l-am ademenit cu faptul că nu este chiar vegan, ci lacto-vegetarian), am luat-o la picior, iar de la hotel, în 20 de minute am și găsit localul: Samsara Foodhouse. Ușa părea mai mult ca într-o casă normală, senzația de casă nu a încetat nici după ce am intrat (nu eram prea siguri dacă nu cumva aterizam în dormitorul sau sufrageria cuiva). Lucru bun, pe de o parte, pentru că atmosfera era destul de cozy, comfortabilă, fără pretenții, prietenoasă, ca acasă mai bine zis, iar pe de altă parte nu arăta prea de încredere, sau profesionist. Decorul putea să fie mai îngrijit și studiat (chiar dacă rezultatul era unul nestudiat), fără să vreau, îmi pare foarte rău să zic asta, m-a dus gândul că nu e prea curat pe acolo. Muzica îți inducea o stare de nervozitate, în loc să te destindă (vorba lui Vlad, un Jarre eșuat). Știu că am o părere foarte bună despre design-ul interior la localurile din Cluj (ca fiind superior celor din Timișoara), dar de data asta nu era valabil. Îmi place foarte mult ideea de natural, de materiale cât mai simple, lemn brut, plante și verde, dar din nefericire punerea în practică nu a ieșit prea bine :o(

Servirea so so, mă așteptam la un staff mai zâmbăreț și primitor, care să îți recomande cu mare căldură specialitățile (ok, asta nu se întâmplă nici măcar în Timișoara! Mă întreb de ce nu ar încerca asta? Cred că ar putea atrage mulți sceptici ai bucătăriei vegetariene!).

Ne-am comandat cam multe, efectele s-au simțit cam 3 ore mai târziu când am făcut marea greșeală să cobor până la sala de fitness a hotelului să îmi fac de cap cu niște exerciții mai grele și mai cardio. Dar să nu vorbim despre asta!

Mi-am comandat un fresh cleanse, cu spirulină, Chlorella, fresh de mere, castravete, morcov, lamâie, miere (eh, se vede că e copy-paste din meniu :o)), bun, da, destul de bun (l-am băut pe nerăsuflate).

Apoi ca antreuri, bruschete cu roșii - din nou un eșec - roșii cu gust de pește, pâine prea moale - fără gust, în general, necondimentate.

 

Al doilea antreu: rulouri din dovlecel cu brânză de capră, destul de bun, dar nu consider că îți trebuie mare talent să le realizezi - sau îți place brânza de capră sau nu. Alt gust nu aveau. În cazul meu, îmi place gustul ei puternic. Mai trebuia să fie busuioc acolo, dar eu nu l-am simțit, iar pâinea prăjită înfiptă  dizgrațios în capul fiecărui rulou, nu numai că arăta inestetic, dar chiar era și necomestibilă. Probabil ar fi trebuit să presare niște nuci sau migdale deasupra și au rămas fără.

La felul principal eu mi-am comandat cus-cus din conopidă și broccoli cu spanac marinat. Eh, de data asta le-a ieșit o treabă foarte bună: a fost absolut delicios! Spanacul crud, bine marinat în lămâie, gustos, bine condimentat iar cus-cus-ul din conopidă și broccoli i-a plăcut până și lui Vlad, iar asta spune foarte multe! :o)

Vlad și-a comandat paste cu vinete, iar concluzia lui a fost: așa cum le faci și acasă. Ceea ce vroia să zică este că de la un restaurant te-ai aștepta la mai multe: spaghetele nu erau al dente, sosul era prea lichid dar bun la gust, vinetele era gătite ok, dar parcă lipsea ceva, ceva să le lege pe toate împreună și să dea o savoare unică și delicioasă preparatului. Păcat. Erau mai mult ca și pastele unui începător.

Nu am rezistat să nu încerc și un desert raw, am ales o prăjitură cu mac și lămâie. Foarte bună alegere, ea mi-a dat ocazia să închei experiența de la Samsara Foodhouse cu un gust plăcut și papilele încântate. Iată încă un preparat ce merită imitat! Prăjitura era foarte cremoasă, acrișoară (putea să aibă mai mult mac dacă era după mine - dar eu sunt un fanatic al macului pe de altă parte, poate că aș fi pus peste crema pufoasă din caju și lămâie un strat dens de mac frecat cu coajă de lămâie și miere), atât de irezistibilă încât a trebuit să înfulec pe toată, cu toate că planul era să o împărțim.

Concluzia: mâncare bună în general, cu unele preparate care te surprind, fiind chiar foarte bune.

Prânzul în Cluj

Weekend-ul trecut l-am petrecut împreună cu Vlad în frumosul oraș Cluj-Napoca (cei care mă cunosc știu că pentru mine Clujul este mult mai interesant și mai cochet decât Timișoara - plictisitoarea și same-old, same-old Timișoara), în primul rând din cauza arhitecturii, a localizării, a oamenilor și nu în ultimul rând al multelor localuri deosebite unde poti lua masa (iar acum mă gândesc la Timișoara, unde piesa de rezistență pe orice meniu al oricărui restaurant cumsecade, este snițelul cu cartofi piure, iar daca doamne ferește ai alte pretenții, ai mare ghinion! mai bine te duci acasă și îți faci acolo de cap), localuri care nu doar te impresionează cu meniul dar și cu decorul din interior. Dacă în Timișoara ești întâmpinat ba cu stilul Provence-al (știți la ce mă refer, aparent în ultimii ani este foarte la modă: mese și scaune albe de lemn, fețe de masă florale, tapet floral, tabloașe cu motive botanice, nu zic că nu e drăguț, dar e prea mult deja!) sau cu stilul simplist (mobilier maro închis, negru, pereți ba ocru, galben, portocaliu, draperii verzi, tabloașe cu motive botanice, din nou, și nu în ultimul rând pereți din cărămidă) - ne-am cam plictisit de asta, nu e așa? - în Cluj ești plăcut surpins de diversitatea și personalitatea diferită a fiecărui local - restaurant - așa cum și trebuie dacă ai puțină minte în cap și simț artistic - sau dacă pur și simplu îți pasă!

Dar, să revenim de fapt la ce doream să spun de la început - era vorba de o vizită în Cluj, unde am început the wining and dining (de data asta fără wining, doar dining), la faimosul restaurant Baracca, foarte ușor de găsit pentru orice străin sau turist, nu mai vorbim de localnici. Am ajuns pe la ora 2, era cam gol, numai bine că ne-am ales o măsuță lângă o fereastră, pentru mai bune poze cu lumină naturală. Decorul mi-a plăcut (cum era de ajuns să nu se încadreze în cele două categorii sus menționate), lumină era destulă, nici prea multă, nici prea puțină, gălăgie nu, scaune semi-comode, masa de 2 putea să fie mai mare. Ceea ce m-a deranjat în schimb a fost faptul că localul este de fumători! Major show-stopper, ce să mai zic! Cum te poți bucura de niște mâncare bună când cineva de la masa alăturată te afumă cu nesimțire? Trecând peste asta, ajungem la meniu, mi-a plăcut că nu era stufos, asta înseamnă că oamenii știu bine rețetele și mâncarea ar trebui să iasă perfect! Not so veggie friendly în schimb, în afară de puținele paste fără carne, pizza, orez sau câteva salate, nu prea aveai ce să îți iei. Dintre supe nici una nu era veggie, noroc că supa zilei era cremă de legume. Cum știam că nu voi avea o paletă prea largă de opțiuni vegetariene, am ales o porție de bruschete, supă cremă de legume, paccheri cu sos de brânză și spanac, iar la desert un mousse de mentă și lime, și un sorbet fructul pasiunii (unu pentru Vlad iar unul pentru mine, doar știm că zahărul nu e sănătos!).

Bruschetta a fost so-so, dacă avea puțin usturoi, puțin busuioc proaspăt, pâinea era mai crocantă iar roșiile nu ar fi avut gust de pește, ar fi fost perfectă.

Supa cremă de legume a fost în schimb foarte bună, nu am nimic de comentat: foarte cremoasă, gustoasă, delicioasă, într-un cuvânt!

Ajunși la felul principal, în timp ce Vlad se delecta cu un steak de vită argentiniană, făcută mediu, eu priveam cu oarecare dezamăgire pastele cu sos de brânză și spanac: pastele bine fierte, al dente, dar atât de mari încât sosul nu le cuprindea și în interior. Sosul oarecum bun, dar prea simplu, nu am simțit nici urmă de gorgonzola, nici urmă de parmezan, mă așteptam cumva la ceva spanac, nu doar decorativ, iar nucile erau râncede. Ups! Dacă eram eu, aș fi făcut un sos cremos de gorgonzola cu puțină smântână, aș fi învăluit pastele (mai mici) din plin, le-aș fi așezat pe un pat de piure de spanac, iar deasupra aș fi presărat niște semințe de pin prăjite.

Partea bună este că nu am murit de foame (a trebuit să donez o parte din paste lui Vlad, chiar nu puteam să le mănânc pe toate) pentru că am comandat repede o focaccia - bine făcută, coaptă, dar cam sărată (apoi am văzut că focaccierul/pizzerul de serviciu avea pe blat o ditamai pungă de 5kg de sare, pe care o folosea cu mare plăcere aparent).

În timp ce așteptam cu nerăbdare venirea desertului, priveam cu intereres la ce se întâmplă prin bucătărie: lumea nu părea grăbită sau panicată cum vezi în popularele tv-shows despre gătit, se mișcau normal și siguri pe ei. Bărbați tineri (unde sunt femeile în bucătărie mă întreb???), până și ospătarii. Servirea destul de bună, nu excelentă, dar ok. Ceea ce m-a mirat un pic era că în bucătărie se folosea la greu smântâna dulce pentru gătit - așa se explică și cremoasa supă de legume, dar si fiasco-ul pastelor. Aparent nu poți pune în orice preparat smântână, așteptându-te să iasă o operă de artă culinară! Concluzia: mai ușor cu smântâna! (mai țineți minte episodul din South Park?)

Desertul a fost senzațional, trebuie să recunosc. Sorbet-ul de frcutul pasiunii era perfect iar mousse-ul însoțit de ciocolată și sfeclă - divin!

 

Așa se încheie vizita noastră la Baracca, rămâneți și pentru următorul episod în care vom vizita un restaurant vegerian din Cluj.

Planuri de Crăciun

Sper din tot sufletul ca de sărbătorile din acest an să pot încerca niște rețete, niciodată încercate până acum (pentru cine nu știe, toate rețetele de pe blog, cu mici excepții, sunt făcute pentru prima dată - asta pentru că mă bucură enorm să încerc orice născocire și orice nouă descoperire, atât de mult încât o și postez pe blog). Voi avea norocul să pentrec cele 2 săptămâni înainte de Crăciun în Londra, așa că mă voi intoarce, conform planului diabolic avut în minte, cu multe cadouri gourmet de Crăciun! Da, intenționez să cumpăr doar mâncare!
Printe munții imaginari de Christmas pudding, scones, cookies, muffins etc, voi încerca, sper ca de data asta să nu o supăr pe mama mea în bucătărie, și să contribui cu ceva bun (poate mai mult decât desert) la masa de Crăciun. Ce am în cap acum este (toate variante vegane, of course):

• Cartofi crocanți la cuptor
• Ruladă de Crăciun cu spanac, linte și dovleac
• Lava cake de ciocolata (sper din tot sufletul să iasă și fără ouă)
• Christmas cake/pudding

Să vedem ce mai apare pe listă.

Workout diversificat și distractiv

Al treile workout, Extrem Shed And Shred al lui Jillian Michaels, găsit foarte greu (asta pentru că prefer mereu exercițiile care durează aproximativ o oră și sunt executate în circuite, fiecare circuit repetat de 2 ori înainte de a trece la următorul. Am observat că așa ajungi să înveți și să execuți mult mai corect mișcările), este puțin diferit de primele două. O dată pentru că timpul parcă trece mult mai repede, iar a doua oară pentru că este mult mai diversificat, o adevărată plăcere. Este cuprins din 2 părți, eu prefer să le fac împreună, rezultând o sesiunea de 1 oră, în care nu te mai saturi de combinația ingenioasă de exerciții de forță, cardio, kick boxing, yoga, kung fu, jiu jitsu brazilian. Nu aveți nevoie decât de un set de gantere de diverse greutăți, măcar de 2 tipuri (eu folosesc de 1.5kg, 2kg și 5kg) și de o saltea. Jillian prezintă la fiecare exercițiu o alternativă pentru începători, iar una pentru avansați - de obicei varianta avansată implică folosirea unei gantere mai grele.

Altă menține ar fi că pentru unele exerciții este nevoie de mai mult spațiu (cred că sunt doar 2 care intră în această categorie), dar cum eu nu dispun de acest lux (ca și majoritatea dintre noi), încerc să le modific, de exemplu: burpees cu săritură în lateral se poate face simplu doar cu săritură în sus, sau planșa în deplasare laterală, se pot face cu mai puține deplasări sau se pot face doar flotări, sau ridicări din coate în poziția de planșă.
Alt exercițiu pe care l-am modificat este cel în care se aruncă o ganteră și se prinde cu cealaltă mână - mi se pare prea periculos de executat în casă, sincer, există pericolul să scapi ditamai gantera pe gresie/parchet/în televizor/sau pe un animal de casă. Așa că în loc să arunc gantera, doar o plimb de la nivelul ochilor când sunt ridicată sus, până între picioare, moment în care sunt în poziția squat.

Din păcate calitatea filmului este mai proastă ca a celor anterioare, dar cred că se pot înțelege bine explicațiile lui Jillian și se pot vedea clar mișcările executate.

Din prima parte eu fac tot, în afară de stretching, pentru că pornesc imediat și a doua parte.
Din a doua parte nu fac încălzirea, ci doar exercițiile și stretching-ul de la final.

Workout în forță

Tocmai am terminat workout-ul meu preferat, pe care l-am și lăudat acum ceva timp, așa că mi-a venit cheful să împart cu cine este interesat, ce alte exerciții mai fac. Prefer sesiuni care țin o oră, cât o clasă la sală, care încep cu o încălzire, se termină cu stretching și conțin exerciții variate, care lucrează cât mai multe grupe musculare, dar în același timp sunt și simple de reprodus (nu e nevoie de multe repetări până ce înțelegi cu ce se mănâncă). Cel mai mult îmi plac circuitele lui Jillian Michaels, de primul am mai vorbit deja, este cel mai cardio și mai satifăcător (e puțin spus, te simți extraordinar după, chiar dacă te cam chinui să reziști până la capăt), iar al doilea este mai de forță, se folosesc gantere de 1.5kg (eu le combin și cu unele de 2kg), și lucrează multe zone problematice: brațe, picioare, abdomen. Nu este nici acesta ușor, se poate oricând mări sau micșora nivelul de dificultate prin scăderea sau adăugarea de greutăți mai mari.



Este foarte important să urmăriți mișcările executate corect de către fetele din filmuleț și explicațiile lui Jillian. Ca și primul filmuleț, acesta este genul de workout care devine mai greu pe măsură ce îl faci mai des, deoarece începi să te miști din ce în ce mai corect și ești din ce în ce mai concentrat. Eu una încă nu m-am săturat, chiar dacă deja l-am făcut deja de zeci de ori.

Apus tomnatic

Istanbul - partea 3

Venise în sfârșit și rândul Palatului Topkapı. Ne așteptam la ore în șir pentrecute vizitând, minunându-ne de fiecare încăpere poleită de trecerea timpului și luxul sultanilor. Marea de turiști ne aștepta la intrarea în palat, sute de oameni se îmbulzeau la casele de bilete, apoi pe aleile umbrite de copaci seculari, iar în final prin toate intrările și ieșirile din camere, clădiri, moschei ale complexului palatului. Nu uitați să vă aprovizionați cu apă și cu multă răbdare! Sfat util: biletele se pot lua și de la automatele plasate lângă casele de bilete, astfel se pot evita marile cozi.

Alei frumoase formate din mozaicuri de pietricele se iveau unde te așteptai mai puțin.

Terasa dezvălua o privește superbă.

Faianța de iznic se întindea obsedant peste tot, pe fiecare perete și pe fiecare stâlp. Culorile fascinante, formele geometrice și florale îți umpleau ochii de fascinația vremurilor demult apuse.

Culoare te duceau în alte și alte încăperi ale haremului.

Câteva ore mai târziu, epuizați, deshidratați și înfometați, am ieșit glorioși pe porțile palatului, țintă spre primul loc unde să putem mânca. De data aceasta am dat peste un restaurant cam turistic, cu câteva femei care frământau aluat iar apoi coceau lipii, atent plasate în vitrină, pentru a atrage atenția trecătorilor hămesiți. A funcționat de data aceasta!

La desert, ne-am recompesat cu niște suc delicios de rodie, cumpărat direct de pe stradă.

Și evident, cu niște înghețată otomană!

Istanbul - partea 2

Istanbul este orașul deliciilor, pe orice strada te-ai plimba, dai inevitabil peste o puzderie de cofetarii care își expun în vitrine înzorzonate tot ce au mai bun de oferit: de la prăjituri occidentale la deserturi tradiționale. Efectul hipnotizant al acestor fantastice minuni colorate se simte instantaneu asupra trecătorului inconștient de pericolul ce îl paște. El intră direct în plasa micului magazin, copleșit fiind de diversitatea ofertei și cea a gustului.

Trecând teferi prin aceste încercări inumane, am ajuns la Marele Bazar, care, așa cum ne prevenea ghidul, ajunsese un fel de mall (nu un bazar oriental, cum se așteaptă orice turist neinformat și nostalgic). Mall, sau piață, bazarul era plin de magazinașe cu mărfuri colorate ce atrăgeau privirile și portofelele trecătorilor. Nu cred că mai merită menționat că în bazar totul, absolut totul se negociază.

Printre zecile de magazine și de turiști, lumina ce pătrundea caldă învăluind ireal atmosfera vie din marea încăpere a bazarului mi-a captat atenția. Cred că acesta a fost și cel mai frumos lucru văzut acolo - trebuie să mărturisesc, cu tristețe, că în afară de frumoasele eșarfe, covoare, fețe de perne sau dulciuri, nimic nu m-a impresionat, restul era destul de... chicios.

Nu am petrecut prea mult timp în bazar (mi-am făcut plinul de cadouri pentru familie prin achiziționarea în urma unei negocieri la sânge a 7 eșarfe din mătase naturală. Sunt destul de mândră de aceste calități pe care nu bănuiam că le dețin: am reușit să cobor pretul la mai puțin de jumătate!)

Ieșiți din bazar, am luat-o pe prima stradă ce cobora la mare. A se observa aceste minunate bare metalice care sunt poziționate exact pe mijlocul șoselei, între cele două benzi. Poate ne-ar trebui și nouă așa ceva!

Când ne-am apropiat de mare, străzile s-au umplut de restaurante care și-au mutat tot mobilierul, mesele și scaunele, afară. Deasupra lor atârnau voios în bătaia brizei lămpi multicolore.

Marea nu era prea curată sau frumoasă - neagră și tristă. Obosită parcă. Tot soiul de ambarcațiuni pluteau leneșe pe luciul apei, pescăruși obraznici dădeau târcoale portului, iar unii se mai odihneau pe alocuri, sau poate așteptau ca un pește mai bleg să le sară direct în cioc.

Pe cealaltă parte a falezei, era piața de pește proaspăt.

Aici pisicile sigur nu mor de foame, sunt frumoase, grase și prietenoase.

Sar peste câteva ore, până la venirea nopții. Vânzători ambulanți de castane erau peste tot, așa că nu ne-a trebuit prea multă vreme să le încercăm și noi.

Cum era deja târziu, ne-am gândit noi că ar fi vremea să intrăm într-o cofetărie cochetă și să păcătuim înfruptându-ne din cât mai multe delicatese. Numai bine să ne culcăm cu stomacul și sângele pline de zahăr și sufletul plin de extaz și satisfacție deplină.
Locul trebuia să fie demn de un așa mare sacrificiu, norocul nostru era că treceam în fiecare zi pe lâncă acel loc magic și mistic: Haviz Mustafa, cofetărie care există din 1864 în Istanbul. Pare să fie locul potrivit pentru o asemenea nesăbuință.

Am intrat în incinta cald iluminată, având faianța albastră de iznic pe pereți, măsuțe mici, rotunde, scaune tapetate cu catifea roșie și zeci de persoane care săvârșeau același păcat pe care urma să îl săvârșim și noi. Locul părea ca un parc de distracții pentru papilele gustative, un caleidoscop de arome, forme și culori. The sugar rush plutea în aer, toată lumea îți zâmbea prietenos, invitându-te să treci acel prag care odată trecut nu mai există nicio cale de întoarcere: trebuie să te predai în totalitate senzațiilor dulci ce vor urma.

Am început cu o senzație amară: ceai tradițional turcesc, servit peste tot în păhărele de aceeași formă.

Apoi a urmat dezlățuirea: budinci din făină de orez și mix de baclava.

Nu există cuvinte pentru a descrie textura și gustul, temperatura și aroma, granulația, culoarea, mirosul. Desertul perfect! Nu mă mir că turcii erau înnebuniți după aceste budinci minunate, atât de înnebuniți încât existau magazine speciale care vindeau numai budinci - chiar și budinci cu carne!

Iar baclavaua, din nou trebuie să repet: nu se compară cu nimic ce este în Romania! Este alt soi de animal! Altă specie! Nu știu de ce la noi se fac acele imitații palide și ieftine ale acestei delicatese absolute pentru care ai renunța la orice cură de slăbire și la orice disciplină alimentară! Nu înțeleg cum de există altă versiune patetică ale acestei regine a cofetăriei: atât de abundentă în fistic și atât de subtil aromată și dulce.

Și ca să nu uităm unde am fost. De acum înainte, în fiecare seară ne-am întors în acest palat al plăcerii culinare, comandând altceva și altceva, experimentând tot ce găsema prin meniu.

A doua zi dimineața, încă mai simțind efectele halucinante ale ospățului de aseară, am tăiat niste smochine cumpărate de la magazinașul de lângă noi. Și ce să vezi? Încă o supriză! Acestea erau într-adevăr smochinele adevărate, erau moi, semoase, dulci, aromate, cu o coaja subțire și fină.

Ziua am început-o prin vizitarea Bazilicii Cisternă, construită în secolul 6, pentru colectarea apei de ploaie, una dintre multele care mai existau în Constantinopol pe vremea aceea, dar și cea mai mare.

Cam atât în acest episod, ne vedem în următorul!