Prânzul în Cluj

Weekend-ul trecut l-am petrecut împreună cu Vlad în frumosul oraș Cluj-Napoca (cei care mă cunosc știu că pentru mine Clujul este mult mai interesant și mai cochet decât Timișoara - plictisitoarea și same-old, same-old Timișoara), în primul rând din cauza arhitecturii, a localizării, a oamenilor și nu în ultimul rând al multelor localuri deosebite unde poti lua masa (iar acum mă gândesc la Timișoara, unde piesa de rezistență pe orice meniu al oricărui restaurant cumsecade, este snițelul cu cartofi piure, iar daca doamne ferește ai alte pretenții, ai mare ghinion! mai bine te duci acasă și îți faci acolo de cap), localuri care nu doar te impresionează cu meniul dar și cu decorul din interior. Dacă în Timișoara ești întâmpinat ba cu stilul Provence-al (știți la ce mă refer, aparent în ultimii ani este foarte la modă: mese și scaune albe de lemn, fețe de masă florale, tapet floral, tabloașe cu motive botanice, nu zic că nu e drăguț, dar e prea mult deja!) sau cu stilul simplist (mobilier maro închis, negru, pereți ba ocru, galben, portocaliu, draperii verzi, tabloașe cu motive botanice, din nou, și nu în ultimul rând pereți din cărămidă) - ne-am cam plictisit de asta, nu e așa? - în Cluj ești plăcut surpins de diversitatea și personalitatea diferită a fiecărui local - restaurant - așa cum și trebuie dacă ai puțină minte în cap și simț artistic - sau dacă pur și simplu îți pasă!

Dar, să revenim de fapt la ce doream să spun de la început - era vorba de o vizită în Cluj, unde am început the wining and dining (de data asta fără wining, doar dining), la faimosul restaurant Baracca, foarte ușor de găsit pentru orice străin sau turist, nu mai vorbim de localnici. Am ajuns pe la ora 2, era cam gol, numai bine că ne-am ales o măsuță lângă o fereastră, pentru mai bune poze cu lumină naturală. Decorul mi-a plăcut (cum era de ajuns să nu se încadreze în cele două categorii sus menționate), lumină era destulă, nici prea multă, nici prea puțină, gălăgie nu, scaune semi-comode, masa de 2 putea să fie mai mare. Ceea ce m-a deranjat în schimb a fost faptul că localul este de fumători! Major show-stopper, ce să mai zic! Cum te poți bucura de niște mâncare bună când cineva de la masa alăturată te afumă cu nesimțire? Trecând peste asta, ajungem la meniu, mi-a plăcut că nu era stufos, asta înseamnă că oamenii știu bine rețetele și mâncarea ar trebui să iasă perfect! Not so veggie friendly în schimb, în afară de puținele paste fără carne, pizza, orez sau câteva salate, nu prea aveai ce să îți iei. Dintre supe nici una nu era veggie, noroc că supa zilei era cremă de legume. Cum știam că nu voi avea o paletă prea largă de opțiuni vegetariene, am ales o porție de bruschete, supă cremă de legume, paccheri cu sos de brânză și spanac, iar la desert un mousse de mentă și lime, și un sorbet fructul pasiunii (unu pentru Vlad iar unul pentru mine, doar știm că zahărul nu e sănătos!).

Bruschetta a fost so-so, dacă avea puțin usturoi, puțin busuioc proaspăt, pâinea era mai crocantă iar roșiile nu ar fi avut gust de pește, ar fi fost perfectă.

Supa cremă de legume a fost în schimb foarte bună, nu am nimic de comentat: foarte cremoasă, gustoasă, delicioasă, într-un cuvânt!

Ajunși la felul principal, în timp ce Vlad se delecta cu un steak de vită argentiniană, făcută mediu, eu priveam cu oarecare dezamăgire pastele cu sos de brânză și spanac: pastele bine fierte, al dente, dar atât de mari încât sosul nu le cuprindea și în interior. Sosul oarecum bun, dar prea simplu, nu am simțit nici urmă de gorgonzola, nici urmă de parmezan, mă așteptam cumva la ceva spanac, nu doar decorativ, iar nucile erau râncede. Ups! Dacă eram eu, aș fi făcut un sos cremos de gorgonzola cu puțină smântână, aș fi învăluit pastele (mai mici) din plin, le-aș fi așezat pe un pat de piure de spanac, iar deasupra aș fi presărat niște semințe de pin prăjite.

Partea bună este că nu am murit de foame (a trebuit să donez o parte din paste lui Vlad, chiar nu puteam să le mănânc pe toate) pentru că am comandat repede o focaccia - bine făcută, coaptă, dar cam sărată (apoi am văzut că focaccierul/pizzerul de serviciu avea pe blat o ditamai pungă de 5kg de sare, pe care o folosea cu mare plăcere aparent).

În timp ce așteptam cu nerăbdare venirea desertului, priveam cu intereres la ce se întâmplă prin bucătărie: lumea nu părea grăbită sau panicată cum vezi în popularele tv-shows despre gătit, se mișcau normal și siguri pe ei. Bărbați tineri (unde sunt femeile în bucătărie mă întreb???), până și ospătarii. Servirea destul de bună, nu excelentă, dar ok. Ceea ce m-a mirat un pic era că în bucătărie se folosea la greu smântâna dulce pentru gătit - așa se explică și cremoasa supă de legume, dar si fiasco-ul pastelor. Aparent nu poți pune în orice preparat smântână, așteptându-te să iasă o operă de artă culinară! Concluzia: mai ușor cu smântâna! (mai țineți minte episodul din South Park?)

Desertul a fost senzațional, trebuie să recunosc. Sorbet-ul de frcutul pasiunii era perfect iar mousse-ul însoțit de ciocolată și sfeclă - divin!

 

Așa se încheie vizita noastră la Baracca, rămâneți și pentru următorul episod în care vom vizita un restaurant vegerian din Cluj.