Se afișează postările cu eticheta Unde mancam. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Unde mancam. Afișați toate postările

26 februarie 2015

Pancakes!

Dacă vă aflați în centrul orașului, dimineața, seara sau la prânz, și dacă vă lovește din senin pofta de pancakes sau de ceva dulce (sau pur și simplu vă este foame), vă sfătuiesc să încercați pancakes cu mascarpone și sos de fructe de pădure de la Cafeneaua Verde. Nu sunt ele întocmai vegane, dar foarte reușite, pufoase, ușoare, proaspete și multe!

Iar dacă tot stați la una dintre mesele verzi în așteptarea acestor bunătăți, trebuie neapărat să o faceți sorbind dintr-un latte macchiato imens, cremos și bine realizat.




24 februarie 2015

Giganticul la el acasă

Duminică însorită, planuri de a sta la sat abandonate, mâncare călduros dăruită de părinți, la fel, abandonată, ce ne rămâne de făcut? Cumpărat de pe unde am apucat niște legume (frumos și grijuliu importate din țări care mai de care mai exotice. Eh, nu chiar, doar Turcia, Spania), niște telemea (pe lânga cea de casă pe care am binevoit să o aducem cu noi de la părinții mei), am străbătut orașul în lung și în lat, pentru ca, în final, să fim atât de plictisiți și obosiți, încât să ajungem tot la un restaurant. De data aceasta nu eu am ales, ci Vlad: Trio, in Giroc. Am fost avetizată de mai multe ori, pregătită sufletește, așteptările fiind atât de joase încât eram absolut sigură că voi nimeri la o cantină unde nu voi putea mânca absolut nimic din meniul gen ”șnițel și cartofi prăjiți”, atât de îndrăgit în minunatul și iluminatul nostru oraș.

Am ajuns in parcare, am intrat în local. Șocul meu a fost amortizat de lipsa totală de orice speranță în bine, dar totuși, nu m-am putut abține să nu fac o grimasă. Kitsch-ul e la el acasă, lipsa totală de gust, armonie, culoare, formă, orice, de fapt. Doar de mese și grupuri gălăgioase nu. Dar să lăsam asta, deocamdată (sau pentru totdeauna, dacă trăiești în Timișoara, te cam obișnuiești cu asemenea estetică inestetică și grotescă).

Meniu îngrozitor de stufos, sincer, nu m-am descurcat decat luând-o haotic și oprindu-mă din când în când. Evident, nu e veggei friendly, dar și asta știam deja. Vlad zice că aici se mănâncă bine, dar nu foarte bun (asta trebuie ținută minte: se mânâncă bine, dar nu bun :o)). Asta spune un carnivor, ce să mai zică o sărmană vietate ierbivoră atunci?
Mă opresc la pagina cu salate, una singură, draga de ea, era fără carne/ouă, adică clasica grecească. Dacă aș avea un leu de câte ori am ajuns să îmi iau salata grecească, aș fi milionar (în lei, deci nu foarte bogată..). Vlad recomandă călduros papanașii (pentru cine nu știe, noi, Timișorenii, suntem foarte încântați, mândri chiar de papanașii noștri! Aș spune că, în afara scârboaselor clătite bănățene, papanașii sunt desertul nostru tradițional, regăsit în toate meniurile, în toate restaurantele din oraș). O porție, evident, doar ținem la siluetă și știm ce pedeapsă oribilă ne așteptă mai târziu, acasă (mă refer la temutul work-ut al lui Jillian Michaels de ardere a grăsimilor)

După vreo 20 de minute, vine salata. O imensitate, cea mai mare salată văzută vreodată în viața mea! Monstrul de salată era așezat într-un bol de sticlă, care, evident, nu era destinat în mod normal salatelor. Eu eram tare fericită, știam că măcar nu voi muri de foame. Dessing, evident că nu, dar poate mai bine așa, decât o maioneză dezgustătoare.


După lupte îndelungate, care au durat aproape o oră, în imensul bol au rămas niște sâmburi de măsline, moment în care au sosit și papanașii. Așa cum era de așeteptat, porția era inumană! 3 papanași mari, grași pluteau împăcați într-un lac de hiper-caloric de smântână și dulceață. Aproximativ 2000 aș zice! Deja sesiunea de workout de mai târziu devenea din ce în ce ma înspăimântătoare. Probabil trebuie să triplez timpul pentru a fi pe linia de plutire!


Marele noroc al meu și salvarea în același timp a fost salata. Îmi ocupa atât de mult din stomac, încât am putut devora doar un singur papanaș. Nu zic că nu a fost bun, chiar acceptabil. Merită încercat, aș zice (măcar de dragul porției colosale).

Concluzia: cine dorește șă mânânce până îi crapă mațele, este bine-venit la restaurantul Trio, poate totuși a doua zi este planificat un post negru :o)

4 decembrie 2014

Cina vegetariană

În seara asta am instatat cât am putut să ieșim la un restaurant vegetarian, trebuia să văd cu ochii mei și să gust cu gura mea cum este mâncarea și altundeva decât la Bio Fresh-ul nostru din Timișoara, e mai bună, e mai rea, meniul e mai diversificat, mai simplu, atmosfera, etc. Cum Vlad nu s-a împotrivit (l-am ademenit cu faptul că nu este chiar vegan, ci lacto-vegetarian), am luat-o la picior, iar de la hotel, în 20 de minute am și găsit localul: Samsara Foodhouse. Ușa părea mai mult ca într-o casă normală, senzația de casă nu a încetat nici după ce am intrat (nu eram prea siguri dacă nu cumva aterizam în dormitorul sau sufrageria cuiva). Lucru bun, pe de o parte, pentru că atmosfera era destul de cozy, comfortabilă, fără pretenții, prietenoasă, ca acasă mai bine zis, iar pe de altă parte nu arăta prea de încredere, sau profesionist. Decorul putea să fie mai îngrijit și studiat (chiar dacă rezultatul era unul nestudiat), fără să vreau, îmi pare foarte rău să zic asta, m-a dus gândul că nu e prea curat pe acolo. Muzica îți inducea o stare de nervozitate, în loc să te destindă (vorba lui Vlad, un Jarre eșuat). Știu că am o părere foarte bună despre design-ul interior la localurile din Cluj (ca fiind superior celor din Timișoara), dar de data asta nu era valabil. Îmi place foarte mult ideea de natural, de materiale cât mai simple, lemn brut, plante și verde, dar din nefericire punerea în practică nu a ieșit prea bine :o(

Servirea so so, mă așteptam la un staff mai zâmbăreț și primitor, care să îți recomande cu mare căldură specialitățile (ok, asta nu se întâmplă nici măcar în Timișoara! Mă întreb de ce nu ar încerca asta? Cred că ar putea atrage mulți sceptici ai bucătăriei vegetariene!).

Ne-am comandat cam multe, efectele s-au simțit cam 3 ore mai târziu când am făcut marea greșeală să cobor până la sala de fitness a hotelului să îmi fac de cap cu niște exerciții mai grele și mai cardio. Dar să nu vorbim despre asta!

Mi-am comandat un fresh cleanse, cu spirulină, Chlorella, fresh de mere, castravete, morcov, lamâie, miere (eh, se vede că e copy-paste din meniu :o)), bun, da, destul de bun (l-am băut pe nerăsuflate).




Apoi ca antreuri, bruschete cu roșii - din nou un eșec - roșii cu gust de pește, pâine prea moale - fără gust, în general, necondimentate.

Al doilea antreu: rulouri din dovlecel cu brânză de capră, destul de bun, dar nu consider că îți trebuie mare talent să le realizezi - sau îți place brânza de capră sau nu. Alt gust nu aveau. În cazul meu, îmi place gustul ei puternic. Mai trebuia să fie busuioc acolo, dar eu nu l-am simțit, iar pâinea prăjită înfiptă  dizgrațios în capul fiecărui rulou, nu numai că arăta inestetic, dar chiar era și necomestibilă. Probabil ar fi trebuit să presare niște nuci sau migdale deasupra și au rămas fără.


La felul principal eu mi-am comandat cus-cus din conopidă și broccoli cu spanac marinat. Eh, de data asta le-a ieșit o treabă foarte bună: a fost absolut delicios! Spanacul crud, bine marinat în lămâie, gustos, bine condimentat iar cus-cus-ul din conopidă și broccoli i-a plăcut până și lui Vlad, iar asta spune foarte multe! :o)


Vlad și-a comandat paste cu vinete, iar concluzia lui a fost: așa cum le faci și acasă. Ceea ce vroia să zică este că de la un restaurant te-ai aștepta la mai multe: spaghetele nu erau al dente, sosul era prea lichid dar bun la gust, vinetele era gătite ok, dar parcă lipsea ceva, ceva să le lege pe toate împreună și să dea o savoare unică și delicioasă preparatului. Păcat. Erau mai mult ca și pastele unui începător.


Nu am rezistat să nu încerc și un desert raw, am ales o prăjitură cu mac și lămâie. Foarte bună alegere, ea mi-a dat ocazia să închei experiența de la Samsara Foodhouse cu un gust plăcut și papilele încântate. Iată încă un preparat ce merită imitat! Prăjitura era foarte cremoasă, acrișoară (putea să aibă mai mult mac dacă era după mine - dar eu sunt un fanatic al macului pe de altă parte, poate că aș fi pus peste crema pufoasă din caju și lămâie un strat dens de mac frecat cu coajă de lămâie și miere), atât de irezistibilă încât a trebuit să înfulec pe toată, cu toate că planul era să o împărțim.



Concluzia: mâncare bună în general, cu unele preparate care te surprind, fiind chiar foarte bune.

3 decembrie 2014

Prânzul în Cluj

Weekend-ul trecut l-am petrecut împreună cu Vlad în frumosul oraș Cluj-Napoca (cei care mă cunosc știu că pentru mine Clujul este mult mai interesant și mai cochet decât Timișoara - plictisitoarea și same-old, same-old Timișoara), în primul rând din cauza arhitecturii, a localizării, a oamenilor și nu în ultimul rând al multelor localuri deosebite unde poti lua masa (iar acum mă gândesc la Timișoara, unde piesa de rezistență pe orice meniu al oricărui restaurant cumsecade, este snițelul cu cartofi piure, iar daca doamne ferește ai alte pretenții, ai mare ghinion! mai bine te duci acasă și îți faci acolo de cap), localuri care nu doar te impresionează cu meniul dar și cu decorul din interior. Dacă în Timișoara ești întâmpinat ba cu stilul Provence-al (știți la ce mă refer, aparent în ultimii ani este foarte la modă: mese și scaune albe de lemn, fețe de masă florale, tapet floral, tabloașe cu motive botanice, nu zic că nu e drăguț, dar e prea mult deja!) sau cu stilul simplist (mobilier maro închis, negru, pereți ba ocru, galben, portocaliu, draperii verzi, tabloașe cu motive botanice, din nou, și nu în ultimul rând pereți din cărămidă) - ne-am cam plictisit de asta, nu e așa? - în Cluj ești plăcut surpins de diversitatea și personalitatea diferită a fiecărui local - restaurant - așa cum și trebuie dacă ai puțină minte în cap și simț artistic - sau dacă pur și simplu îți pasă!

Dar, să revenim de fapt la ce doream să spun de la început - era vorba de o vizită în Cluj, unde am început the wining and dining (de data asta fără wining, doar dining), la faimosul restaurant Baracca, foarte ușor de găsit pentru orice străin sau turist, nu mai vorbim de localnici. Am ajuns pe la ora 2, era cam gol, numai bine că ne-am ales o măsuță lângă o fereastră, pentru mai bune poze cu lumină naturală. Decorul mi-a plăcut (cum era de ajuns să nu se încadreze în cele două categorii sus menționate), lumină era destulă, nici prea multă, nici prea puțină, gălăgie nu, scaune semi-comode, masa de 2 putea să fie mai mare. Ceea ce m-a deranjat în schimb a fost faptul că localul este de fumători! Major show-stopper, ce să mai zic! Cum te poți bucura de niște mâncare bună când cineva de la masa alăturată te afumă cu nesimțire? Trecând peste asta, ajungem la meniu, mi-a plăcut că nu era stufos, asta înseamnă că oamenii știu bine rețetele și mâncarea ar trebui să iasă perfect! Not so veggie friendly în schimb, în afară de puținele paste fără carne, pizza, orez sau câteva salate, nu prea aveai ce să îți iei. Dintre supe nici una nu era veggie, noroc că supa zilei era cremă de legume. Cum știam că nu voi avea o paletă prea largă de opțiuni vegetariene, am ales o porție de bruschete, supă cremă de legume, paccheri cu sos de brânză și spanac, iar la desert un mousse de mentă și lime, și un sorbet fructul pasiunii (unu pentru Vlad iar unul pentru mine, doar știm că zahărul nu e sănătos!).

Bruschetta a fost so-so, dacă avea puțin usturoi, puțin busuioc proaspăt, pâinea era mai crocantă iar roșiile nu ar fi avut gust de pește, ar fi fost perfectă.


Supa cremă de legume a fost în schimb foarte bună, nu am nimic de comentat: foarte cremoasă, gustoasă, delicioasă, într-un cuvânt!


Ajunși la felul principal, în timp ce Vlad se delecta cu un steak de vită argentiniană, făcută mediu, eu priveam cu oarecare dezamăgire pastele cu sos de brânză și spanac: pastele bine fierte, al dente, dar atât de mari încât sosul nu le cuprindea și în interior. Sosul oarecum bun, dar prea simplu, nu am simțit nici urmă de gorgonzola, nici urmă de parmezan, mă așteptam cumva la ceva spanac, nu doar decorativ, iar nucile erau râncede. Ups! Dacă eram eu, aș fi făcut un sos cremos de gorgonzola cu puțină smântână, aș fi învăluit pastele (mai mici) din plin, le-aș fi așezat pe un pat de piure de spanac, iar deasupra aș fi presărat niște semințe de pin prăjite.


Partea bună este că nu am murit de foame (a trebuit să donez o parte din paste lui Vlad, chiar nu puteam să le mănânc pe toate) pentru că am comandat repede o focaccia - bine făcută, coaptă, dar cam sărată (apoi am văzut că focaccierul/pizzerul de serviciu avea pe blat o ditamai pungă de 5kg de sare, pe care o folosea cu mare plăcere aparent).


În timp ce așteptam cu nerăbdare venirea desertului, priveam cu intereres la ce se întâmplă prin bucătărie: lumea nu părea grăbită sau panicată cum vezi în popularele tv-shows despre gătit, se mișcau normal și siguri pe ei. Bărbați tineri (unde sunt femeile în bucătărie mă întreb???), până și ospătarii. Servirea destul de bună, nu excelentă, dar ok. Ceea ce m-a mirat un pic era că în bucătărie se folosea la greu smântâna dulce pentru gătit - așa se explică și cremoasa supă de legume, dar si fiasco-ul pastelor. Aparent nu poți pune în orice preparat smântână, așteptându-te să iasă o operă de artă culinară! Concluzia: mai ușor cu smântâna! (mai țineți minte episodul din South Park?)

Desertul a fost senzațional, trebuie să recunosc. Sorbet-ul de frcutul pasiunii era perfect iar mousse-ul însoțit de ciocolată și sfeclă - divin!



Așa se încheie vizita noastră la Baracca, rămâneți și pentru următorul episod în care vom vizita un restaurant vegerian din Cluj.

12 august 2014

Un weekend spontan și un coșmar vegetarian


După un weekend obositor în care ne-am petrecut majoritate timpului căutând cazare (da, știu, idee foarte proastă să pleci aiurea cu mașina într-o sâmbătă sperând că vei putea alege tu locul perfect de cazare!), după ce de la Poiama Mărului (jud Caraș-Severin) am ajuns treptat prin diferite localități, toate pline, aparent, de turiști, după multe telefoane toate având același răspuns: Nu avem locuri, de la munte, la deal, și de la deal la câmpie, ne-am trezit în Deva, unde, ar fi fost culmea să fie altfel, am găsit unde să dormim!

A doua zi, mai obosiți decât în prima (evident că era foarte cald în cameră, că aerul condiționat nu mergea, iar geamul nu avea plasă de tânțari - greșeala a fost că am preferat o cameră la etaj, dar departe de șoseua circulată de tiruri și mult praf, în locul unei camere la etraj inferior, dar cu geam la șosea. Cine s-ar fi gândit ca această camera era cu fața la calea ferată), ne-am pornit la drum spre Timișoara, cam sătui de atâta spontaneitate.

Înainte de Lugoj, am văzut multe mașini parcate lânga faimosul restaurant Ana Lugojana. Cum nu am fost niciodată, ne-am bucurat că am dat peste el, am parcat mașina (evident în soare) și ne-am adăpostit la umbră, așteptând să savurăm ceva bun. Am fost repede întâmpinați, ni s-a pus meniul în brațe, dar, bucuria s-a oprit cam aici. Aparent, Ana Lugojana poate fi numită ”a vegetarian nightmare”, în traducere: nu ai ce mânca. Asta dacă nu optezi pentru cartofi prăjiți, catofi piure, cartofi natur, legume congelate, murături, salată de varză, salată din 1/2 roșie și 1 bucată castravete, sau... ciuperci sote sau ciuperci umplute cu cașcaval. După câteva cuvinte mai puțin prietenoase împărțite cu partenerul despre acest minunat meniu, am ales totuși ciupercile și sălătuca, ce poți greși la ciuperci.. eh, aparent multe.

După 30 de minute de așteptat, timp în care îmi era așa de sete încât a trebuit să fug la mașină să mă hidratez (tocmai când îmi turnam apa pe gâtlejul uscat venise și mult așteptata limonadă), iar după încă tot atât timp, au sosit și ciupercile. 5 la număr, fade, mici de le înfulecai dintr-o singură înghițitură, iar după 5 minute muream de foame. Salata, a se vedea în poză, era la fel de gustoasă și de mare. Adică nu aveam nimic.


Iar la desert, ce puteam să ne luam altceva decât faimoasele clătite Ana Lugojana, care, după cum știți, sunt în scârbosul stil bănățean, adică au albuș de ou din abundență peste o amărâtă clătită cu brânză foarte tare și groasă - mai mult cauciuc, totul fiind pus la cuptor, până ce albușul de ou e rumen. Ce să zic, cui îi place îi place, dar acest indregient odios și dezgustător nu face altceva decât să îți provoace greață și strică tot gustul clătitei, care ar trebui să fie vedeta, în cazul în care aceasta este la rândul ei comestibilă.

31 iulie 2014

Pizza puțin altfel

Nimeni nu s-ar gândi că o nouă pizzerie ar funcționa în acest oraș, în special când toată lumea știe că există zeci și zeci de pizzerii, fiecare străduță din fiecare cartier ascude un loc care se dorește a fi pizzerie, cu mai mult sau mai puțin succes. Oricât de multe pizzerii ar exista, calitatea lor este invers proporțională cu numărul lor ridicat. Pizza s-a stranformat după nevoile consumatorilor, până în punctul în care nu mai are nimic de-a face cu preparatul original, nici măcar ingredientele nu se aseamănă. Evident că nu generalizez, evident că există câteva locuri unde pizza este comestibilă iar ingredientele simple, puține și de calitate. Pe de altă parte, susțin mult ideea că o pizzerie odată ce s-a afirmat pe piață, ar trebui să se și mențină acolo, iar asta necesită muncă și dedicare, idei noi și o calitate neschimbată, chiar îmbunătățită prin perfecționarea rețetelor. Nu cred că există un asemenea loc, din păcate, așa că trebuie să ne mulțumim cu ce avem și cu caracterul neserios de multe ori al localurilor și restaurantelor ”bune”, sau care se consideră bune. Pănă la urmă a găti este o artă pe lângă multă muncă, iar nu toată lumea este artist sau devotat meseriei.

Dar să revenim la prima idee, înainte să mă fi lasat dusă de valul critic. Este vorba de pizzeria Core 'e Napoli, frumos localizată, fresh decorată, cu un meniu simplu plin de pizza pe categorii.

Mi-am luat o pizza Regina Margherita, care conținea sos de roșii, mozzarella de bivoliță și busuioc.



Iar acu-i acu:

Ce mi-a plăcut:
  • ingrediente puține și de bună calitate
  • blat subțire și crustă groasă și crocantă (s-ar putea totuși și mai crocantă), bun la gust per total (mă refer la blat)
  • pizza a fost gata în maxim 10 minute
  • gustul a fost foarte bun, simplu și plin de savoare
  • puțin cam juicy pentru gustul meu, dar mi-a plăcut ideea până la urmă, era total diferită de orice altă pizza mâncată în oraș - you either love it or you hate it. În cazul meu nu se prea aplică, cred că ma voi duce să încerc încă o pizza înainte să mă afirm
  • servirea foarte bună, politicoasă și promptă
  • multe feluri de pizza vegetariană
Ce nu mi-a plăcut:
  • felul în care e servită, ar fi mult mai bine, din cauza consistenței sale, să fie adusă pe o farfurie
  • nu o poți apucă feliie cu mână, trebuie mâncată neapărat cu furculița
  • cuțitele nu taie aproape deloc
  • busuiocul aproape că lipsea - 2 frunze nu înseamnă busuioc!
  • faptul că unele ingrediente la care te aștepți să fie puse înainte, se pun după ce pizza e gata - cum ar fi o parte din mozzarella. E ciudat, nu neapărat foarte rău, dar când primești o pizza fierbinte îți dorești ca mozzarella să fie topită, să se întindă și să aibă poate o ușoară crustă - mozzarella e și cea mai bună parte din pizza, până la urmă
Verdictul: mi-a plăcut până la urmă (cu unele mici oservații), nu primește din partea mea cele 5 steluțe de excelență, dar cred că 3 merită (asta în ideea că 5 are pizza mâncată la mama ei acasă, adică în Italia) - sunt totuși curioasă cum sunt și celelalte feluri de pizza, așa că voi reveni cu mai multe detalii.
Sfatul meu: mergeți cu încredere și încercați o pizza mai altfel decât ce găsiți prin oraș, aromată, zemoasă, cu puține ingrediente dar de calitate.

2 iunie 2014

Fast Food Veggie

Nu am mai scris de mult timp o recenzie la un restaurant, a trecut multă vreme de când am descoperit ceva nou, bun și unde meniul nu contine 99% carne și garnituri nemâncabile de către orice vegetarian care se respectă (știți că mă refer la cartofi prăjiți, fierți, pireu, orez cu legume oribile congelate și minuscule și lipsite de imaginație așa-numite salate, care de multe ori iți fac surpriza să fie ”îmbunătățite” cu carne).
Unde am rămas, m-am lăsat dusă de val..

Azi am mers la nou nouțul fast food veggie, unic cel puțin în Timișoara. Vegan și sănătos. Meniul nu este atât de stufos ca la bine-cunoscutul nostru Bio Fresh, dar e fast food, până la urmă, nu? Felurile sunt simple, ingredientele de bună caliatate, iar rezultatul absolut delicios, și gata în 7 minute (dacă îți faci de cap așa cum ne-am făcut și noi, comandând o grămadă de lucruri), timp în care poți aștepta afară, la terasa de pe strada pietonală Mărășești, sau înăuntru, salivând la prăjiturile colorate (și crude, evident) din vitrină.

Când e gata, fugi entuziasmat și te întorci cu tăvi pline cu salate, veggie wraps, sosuri, sucuri multi-colore, toate frumos ambalate. Evident că te apuci imediat de înfulecat, motiv pentru care am și uitat să fac poze, doar când deja aproape că îmi terminasem salata de avocado.



Ce să mai spun mai mult, decât: bine ați venit Fresco și abia așteptăm să mai încercăm ceva din meniu, dacă se poate, din toate! :o)

13 iulie 2013

Meniu simplu si bun

Azi am avut placerea de a lua pranzul la unul din faimoasele restaurante clujene, Camino. Meniul este scurt si la obiect cum ar zice unii, insa contine o multitudine de bauturi racoritoare de vara, combinand cele mai populare fructe de sezon, felurile proncipale sunt preparate cu indeletnicire, fiind simple si gustoase. Am mancat paste alla Norma preparate cu paste proaspete, sos facut din rosii adevarate, vinete caramelizare, busuioc aromat si parmezan cat cuprinde. Verdictul: printre cele mai gustoase paste mancate la un restaurant neveg. Deserturile aratau apetisant asternute pe hartia meniului. Am incercat un tiramisu, de care am fost insa putin dezamagita. Bruschetele nu se prea compara cu unele specifice restaurantelor vegetariene, dar au fost crocante, gustoase si proaspete.
Am ajuns la vedeta mesei: supa rece cu iaurt, pepene rosu si verde, fructe de padure si menta. Un deliciu!

 
 

Bucatarie italiana in inima orasului

Cine nu este hotarat ce fel de pizza sa isi aleaga sau este dezamagit de oferta slaba si de calitatea ce lasa de dorit intalnite la restaurantele sau pizzeriile obisnuite din oras, este sfatuit cu drag sa incerce una din cele 100 de feluri de pizza ce respecta strict retete originale italiene. Vegetarienii iubitori ai bucarariei italiene vor fi incantati de varietatea meniului necarnivor.

Duminica trecuta fiind o zi caniculara in Timisoara si avand planificata o plecare la Cluj, cheful si timpul de gatit acasa practic au disparut, venindu-mi totodata pofta de o bere buna, rece si de o pizza fierbinte si cheesy.
Pentru cine nu stie, nu mi-a placut berea niciodata, nu am incercat practic niciodata sa o beau, fiindu-mi mereu de ajuns sa o gust si sa imi dau seama ca nu e de mine; am fost insa foarte surprinsa cand am gustat din berea Tap 3, este fara alcool, tulbure si dulce.

Despre ce restaurant este vorba? Insieme in piata Unirii!

12 iunie 2013

Delicii vegane

Altă zi, altă oportunitate de a mânca ceva bun :o) De data asta este simplu, timișorenii își vor da seama repede despre ce e vorba. Nu cred ca mai merită să laud și să ridic în slăvi restaurantul, meniul fabulos de bogat și echilibrat, și preparatele delicioase și sănotoase, în același timp.

Pentru cei în trecere prin Timișoara, restaurantul acesta este un absolut ”must”!

Cine nu are timp să stea și să savureze un meniu de la supă la desert, poate oricând să își comande ceva ”on the go”.


Deserturile sunt un vis, devenit realitate :o)




Supa este cremoasă, proaspătă și ușoară.



Pentru cei sceptici, care cred că nu se vor sătura, îi așteaptă porții mari, aici legumele sunt ridicate la rangul suprem, nu sunt simple garnituri :o)


Salatele sunt consistente, mari, frumos colorate. Îți lasă gura apă doar mirosindu-le și prividu-le.


Iubitorii de paste nu vor fi dezamăgiți. Trebuie să recunosc că nu am mâncat paste mai gustoase ca aici, în nici un alt restaurant.


Supele creme umplu meniul și încălzesc sufletele înfometate ale trecătorilor :o)


Când vine vorba de sucuri, aici găsiți paradisul mult visat al fructelor în combinații inedite. Vă ajunge un meniu întreg dedicat lor?


Dacă este și ceva negativ în toată elogia asta care nu se mai termină, ar trebui să ma gândesc mult și bine. Trebuie să recunosc că locația nu mă încântă foarte tare, când mă gândesc la acest rai al legumelor și al fructelor, parcă mă aștept și la un loc luminos, însorit și plin de optimism. Aș dori poate să stau lângă un geam cu perdele ușoare și străvezii sau pe o terasă mare umplută cu plante verzi și flori. 

11 iunie 2013

Pizza bună bună

Cine se gândea că undeva lângă o stradă aglomerată și circulată, ferită de niște blocuri, case și mașini parcate, se ascunde o pizzerie care te poate răsfăța cu o pizza cum nu ai mai mâncat decât în Roma (zic Roma pentru că, din păcate, este singurul oraș vizitat în Italia, nu pentru că ar fi cea mai bună pizza din Italia. O fi sau n-o fi?).

Permițându-mi o mică pauză de la veganismele mele, am îndrăznit, cu mare plăcere, recunosc, să îmi comand, la o oră destul de târzie, ce e drept, pizza pe vatră: simplă, doar cu sos de roșii, mozzarella, ciuperci și busuioc. Mi-am zis: voi mânca doar 3 felii maxim! Zis și... aici se cam complică treaba!

Scurta așteptare (în care am băut bere fară alcool cu limonadă - eu care nu suport berea, de nicio culoare), a meritat, căci s-au ivit niște farfurii mari, aburinde, din care se întrezăreau margini rumenite și crocante.
De cum le-am văzut, mi-am dat seama că aici e ceva deosebit! Cine s-a săturat de pizza livrată acasă, sau mâncată în pizzerie/restaurant, gumoasă, încărcată, moale, nesavuroasă, cu ingrediente de proastă calitate și total nelalocul lor (aici îmi vine cu groază în minte ultima pizza mâncată, cu chiu cu vai, numai de foame: vegetariană cică, dar împopoțonată cu tot soiul de legume fierte absolut curioase în combinație cu pizza, fasole verde, mazăre, conopidă, bleah!), aici nu va fi dezamăgit.

Prima impresie: simplă, colorată, aromată, crocantă pe margini și subțirică în interior. Primul gust: blat neașteptat de ușor și pufos, și în același timp subțire și delicios; consistență umedă, ingrediente de bună calitate, cu gust adevărat, sos de roșii, și nu catch-up scârbos, mozzarella și nu alte prostii. Busuiocul, recunosc, putea să fie mai abundent (dar era oricum la cerere).


În scurt timp nu a mai rămas decât o felie :o)


Pizza quatro formaggi, la fel de gustoasă, cremoasă, un absolut deliciu pentru papilele gustative :o)


Iar al treilea fel, nu vă panicați, nu am mâncat eu 3 feluri, a fost paste cu roșii proaspete și busuioc. Nu știu cum le-au preparat, că dacă le-aș fi făcut eu acasă, nu ieșeau în veci atât de bune! Cât sunt ele de banale, atât sunt de reușite!