Aiureli de aproape weekend

Ora 16:20, vineri după masa, iar pe mine mă apucă nostalgia. O fi teii înfloriți de vină, o fi canicula, o fi simplul fapt că sunt o femeie și îmi place mereu să mă plâng (ne stă în gene - recomandat să ne plângem unele la altele, și nu sexului masculin, că altfel rămânem în scurt timp fără niciun reprezentant demn al sexului opus).
O fi acea perioadă din an în care mă mănâncă buba schimbării, iar eu trebuie să depun eforturi supraumane să nu o scarpin până la sânge.

Probabil oricât de bine ai duce-o, te vei sătura odată de acea monotonie dată de un job făcut doar pentru bani, de supraviețuirea de pe un weekend pe altul, de număratul zilelor până la concediu. Nu este frica de ajunge la 80 de ani și de a trage concluzia că a trecut timpul prea repede mă înspăimântă, ci lehamitea față de zilele anoste din viața mea cotidiană. Este clar ceva în aer.

Probabil că 1 din 100 fac într-adevăr ce le place, unii ar spune că nici nu contează ce lucrezi, deorece ai hooby-uri, alte preocupări, familie, copii, vacanțe, care îți umplu viața. Nu e așa!? De ce aș fi atât de sătulă de ceea ce fac 8 ore pe zi, de dimineața până seara? În rest ce ne mai rămâne, cu mintea suptă de orice urmă de suflet, doar o fărâmă de secundă în care încerci să îi satisfaci pe toți, inclusiv pe tine.
De ce m-aș revolta, că doar așa au trăit și părinții mei, și bunicii mei, așa trăiesc toți pe care îi cunosc, așa am fost educați, așa ne-a învățat școala, apoi facultatea, apoi viața. Este mersul firesc al lucrurilor.

Mai țineți minte ce vă doreați să deveniți ca adulți când erați copii? Răspunsul unui copil vine imediat, fără ezitare: doctor, șofer, profesor, veterinar, artist, fermier, pianist, scriior! Răspunsul unui adult probabil nu mai vine niciodată. Totul este de mii de ori mai complicat, variabilele sunt complexe, încrucișate, abstracte, urmările sunt imprevizibile, șansele sunt infime, timpul este limitat.

Ora 16:48, vineri după masa, privesc pe geam la cerul ce respiră arșița timpurie a verii, la copacii ce gem ușor în bătaia violentă a vântului.

Mi-aș dori să nu fiu un copac, să nu am programat în gene ce copac voi fi, când voi înfrunzi, cât voi crește, când voi muri.