Întrebări existențiale

Nu știu dacă mai merită comentat ceva sau dacă mai există cuvinte care ar completa ce ne comunică acest mesaj zguduitor, poate o revelație, tristețe, regrete, entuziasm, speranță. Poate sentimentele sunt amestecate, ne simțim ca un animal sălbatic care toată viața si-a petrecut-o într-o cușcă prăfuită, într-un cotlon al unei grădini zoologice, căruia brusc i se deschid gratiile și vede pentru prima oară lumea pe care nu și-a putut-o imagina până atunci. Toate planurile, toate visurile lui îi navălesc în suflet și în creier, adrenalina îi umple toate senzațiile, pășește încet spre ieșirea din cușca lui, casa lui de o viață întreagă care i-a oferit siguranța, confortul și rutina atât de banale, familiare, dragi lui; sentimetele lui devin brusc confuze, atâtea întrebări, atâtea riscuri, atâtea primejdii îl pot paște acolo afară, în savana cea sălbatică.
Animalul se întoarce în cușcă, se așează în colțul lui întunecat și moale, privind prin ușa deschisă la culorile vii iluminate de toate visurile lui care încep ușăr să piară.

Este de-a dreptul deprimant, cu cât înaintăm în vârstă, devenim mai lași, mai comozi, mai patetici. Suntem obișnuiți cu atâtea lucruri mărunte de care depindem să ne ”îmbogățim” viața, suntem dispuși să cheltuim atâția bani pentru a ne satisface nevoia banală de un strop de fericire, încât uităm ce contează cel mai mult: că suntem oameni, că avem visuri, că suntem unicați, că știm ce iubim și ce dorim de fapt. Trebuie doar să derulăm firul vieții în urmă cu câțiva zeci de ani, și răspunsurile vor veni singure.