Londra partea 2: Cină în stil asiatic

După recomandarea dragului meu ghid, am purces să căutăm un restaurant care suna foarte interesant pe hârtie: cafenea cu specific birmanez, chinezesc şi thailandez (numită Mandalay, dacă e cineva curios), situată nu departe de hotelul în care suntem cazaţi. Ziş şi făcut. Am ieşit de pe strada pe care stam, Sussex Gardens adică, am intrat pe strada mare şi colorată numită Edgware Road, pe care, sinceră să fiu, nu m-aş fi încumetat singură noaptea: plină de restaurante-dughene-fastfoods cu specific arab(-ish), magazine de electronice şi telefoane mobile, tot cu acelaşi specific, magazinaşe de cartier cu fructe şi alte produse, tot cu acelaşi specific, evident, la fel ca şi trecătorii de pe stradă, de altfel. Parcă instrasem în alt oraş, altă ţară. Din când în când te mai izbea câte un miros oriental şi plin de prăjeli, când uşa unui local se mai deschidea.

După vreo 10 minute de mers, timp în care mă holbam cu amuzament la firmele colorate ale magazinelor, am ajuns la locul făgăduinţei, care arăta foarte dezamăgitor.. Turist fiind, mă aşteptam, nu ştiu exact de ce, la ceva mai spectaculos, nu la un geam mic, jegos, plin de stickere, iar apoi la un restaurant minuscul, murdar, ciudat, cu mese pitice acoperite cu muşamale colorate, decoraţii destul de simple orientale, un miros cam dubios, dar plin ochi de lume. Cam nepotrivit să îi spui cafenea, cred că nici măcar nu serveau cafea!
Meniul vegetarian părea ok, un melanj de mâncăruri orientale, evident că ochii mă duceau inevitabil la ceva foarte picant: curry picant cu bambus şi o pâine naan. Şi să nu uit, o bere asiatică (nu ştiu de unde provenea).

Nu stăm prea mult, şi soseşte şi mâncarea... Nu mă aşteptam la un sos, sincer. Dar cel mai izbitor a fost mirosul, total imprevizibil: nu aducea cu nimic ce mâncasem vreodată, poate nici măcar cu ceva comestibil, poate cu o lavetă jegoasă de vase (vai ce groaznic sună!). Gustul (o da, am mâncat-o!) a fost atât de iute, încât poate tocmai din această cauză nu mai simţeam minunatul miros şi am reuşit eroic, cu multe batiste consumate, să mă lupt, până ce am lăsat în farfurie cam un sfert din ce era înainte.

 

În drum înapoi spre hotel nu m-am putut abţine să nu intru într-un magazin cu aşa-zise delicatese libaneze şi nu iau câteva.

Ajunsă în cameră, mi-am promis că le fac poze şi poate gust un colţişor, mai mult de research, nu de poftă. Planul meu a eşuat, din păcate. Aşa arătau prăjiturile înainte:

Cam aşa arătau după ce m-am năpustit asupra lor (poate să mai şterg gustul sosului de lavetă birmaneză). Neaşteptat de nedulci, chiar comestibile, aromate, textură crunchy.